Bucuria de a face sport, regăsită într-o competiţie de anvergură

* După o pauză de cinci ani, la Iaşi s-a organizat Finala Campionatului naţional de atletism pentru nevăzători * Iniţiativa reluării unei tradiţii de succes i-a aparţinut lui Tudorel Tupiluşi, vicepreşedinte pe probleme sportive al ANR, de materializarea ideii ocupându-se, în parteneriat, Filiala Nevăzătorilor Iaşi şi Filiala Nevăzătorilor Botoşani. Multă vreme, atletismul intrase într-un con de penumbră din cauza unei decizii a Consiliului Director al ANR, care plafonase vârsta participanţilor la competiţii de acest gen la 40 de ani. Ridicarea interdicţiei, tot la nivelul forului decizional naţional, a permis relansarea întrecerilor atletice în rândul nevăzătorilor din România.

Demaraj dificil

Drumul spre o finală a unei competiţiei de atletism nu a fost unul lipsit de sinuozităţi, din moment ce doar 13 filiale au organizat calificări, în baza cărora s-a stabilit componenţa delegaţiilor pentru concursul naţional. Dând dovadă de reală ambiţie, au învins inerţia de zi cu zi 40 de sportivi din 13 filiale, la concursul ce a prins viaţă pe stadionul din Copou – Iaşi trimiţând atleţi filialele din Arad, Argeş, Botoşani, Bacău, Bihor, Bucureşti, Buzău, Dâmboviţa, Iaşi, Neamţ, Prahova, Satu Mare şi Timiş.

Entuziasm în rândul participanţilor

Încă din seara şedinţei tehnice a reieşit că mulţi nevăzători îşi doreau de mult să se reia competiţiile atletice. Marea majoritate a evenimentelor în care sunt implicaţi nevăzătorii din România sunt statice, fiind realmente nevoie de mişcare pentru menţinerea stării de sănătate a organismului. Tudorel Tupiluşi a cules urale în momentul în care a vorbit despre demersurile făcute pentru a nu mai exista limită de vârstă pentru atleţi, mulţi din cei veniţi la Iaşi fiind trecuţi de 40 de ani.

Concurs organizat „la rigoare”

Evenimentul organizat pe 2 septembrie 2011 pe Stadionul din Copou a respectat toate regulile unei competiţii sportive din lumea profesioniştilor. Fiecare probă a fost supervizată de arbitri de ţinută, de respectarea regulamentului răspunzând Eva – Monika Lukacs, secretar executiv al Filialei nevăzătorilor Harghita – Covasna, Rădiţa Onet – referent cultural – sportiv al Filialei nevăzătorilor Iaşi şi cei doi preşedinţi ai Filialelor nevăzătorilor din Iaşi şi din Botoşani, Costel Şoldan şi Tudorel Tupiluşi.

Şefi de filiale, printre concurenţi

În competiţia în care toţi participanţii au dat dovadă de reală sportivitate s-au înscris şi şefi de filială. Laura Damian - preşedintă a Filialei nevăzătorilor din Bacău, a concurat la aruncarea greutăţii, a suliţei şi a discului, Tudorel Tupiluş – preşedinte a Filialei nevăzătorilor Botoşani – a intrat în concurs la aruncarea greutăţii, a suliţei şi a discului, Gelu Gherasim – preşedinte al Filialei Nevăzătorilor Neamţ – înscriindu-se şi el în probele de aruncări.

Numeroşi concurenţi au depăşit baremurile

După o pauză de câţiva ani, a fost destul de dificil de atins şi de depăşit baremurile fixate printr-o hotărâre a Biroului Executiv al ANR în 2002, fiind foarte posibil ca în viitor o parte dintre ele să fie ajustate. Cu atât mai mult, merită evidenţiaţi sportivii care s-au clasat pe locul I în probele în care au concurat şi care au îndeplinit, în acelaşi timp, şi baremurile impuse la masculin, respectiv feminin, funcţie de acuitatea lor vizuală: Tiberiu Păun, Filiala Bucureşti, locul I la proba „100 de metri” B1; Ionuţ Anton, Filiala Bacău, locul I la proba de „200 de metri”, B1; Florin Kovacz, Filiala Bacău, „100 de metri” B2; Laura Constantinescu, Filiala Buzău – Vrancea, „100 m feminin” B2; Georgiana Tomescu, Filiala Dâmboviţa, aruncarea greutăţii, B1; Angela Popa, Filiala Iaşi, aruncarea suliţei şi a discului B1; Gheorghe Ardelean, Filiala Bacău, aruncarea suliţei B1; Vasile Damian, Filiala Bacău, aruncarea suliţei, B2; Adrian Diaconu, Filiala Prahova, aruncarea greutăţii, B1; Răducu Stoian, Filiala Argeş, aruncarea greutăţii, B2; Albert Troba, Filiala Satu Mare, aruncarea discului, B1 şi Daniel Măciucă, Filiala Argeş, aruncarea discului, B2.

Numeroşi alţi premianţi

Pe primul loc pe podium, fără să fi îndeplinit, însă, baremul, s-au situat următorii atleţi: Florin Kovacz, Filiala Bacău, „200 de metri” B2; Laura Constantinescu, Filiala Buzău – Vrancea, „200 m feminin” B2; Madon Gabriela, Filiala Botoşani, aruncarea greutăţii şi a suliţei, B2; Valentina Ivaşcu, Filiala Iaşi, aruncarea discului, B2; Emilian Neagu, Filiala Dâmboviţa, lungime B1 şi Daniel Măciucă, Filiala Argeş, lungime B2.

Gazdele, de la Filiala nevăzătorilor Iaşi, au asigurat toate condiţiile pentru o manifestare sportivă de ţinută, ce s-a finalizat cu acordarea de diplome pentru cei mai buni atleţi şi cu tradiţionala masă festivă.

Carmen Moraru, septembrie 2011. Articol scris pentru Revista "Litera noastra"

Raport cultural septembrie - decembrie 2011

* În luna septembrie s-au derulat cursuri de dans la Filiala Nevăzătorilor din Botoşani. Ele au marcat debutul Proiectului “50 de ani de viaţă în penumbră pentru nevăzătorii botoşăneni”, finanţat de Primăria Botoşani şi cofinanţat de filiala locală a nevăzătorilor. Timp de două săptămâni, Gabriela Pricopie a fost instructor de dansuri populare, iar Flavius Damean a “predat” nevăzătorilor, adulţi şi copii, dansuri de societate. Instructorii s-au declarat realmente impresionaţi de maniera în care s-au descurcat cursanţii, de toate vârstele. Evenimentul a beneficiat de o promovare naţională, prin reportajul realizat de Gina Poenaru - difuzat la Radio România Actualităţi;

* Pe 24 septembrie, la sediul filialei din Botoşani a Asociaţiei Nevăzătorilor s-au desfăşurat fazele pe filială a două concursuri ce au deja tradiţie. La primul concurs, «Pe meridianele lumii», pe primul loc s-a clasat Baciu Constantin, el fiind urmat, pe podium, de Vasile Surugiu şi de Vasile Seliman. Competiţia destinată femeilor nevăzătoare – «Imaginea ta contează» – a avut drept bibliografie romanul «Vălul pictat”, de William Somerset Maugham. Concurentele au avut de demonstrat juriului cât de bine au studiat cartea, dar şi cât de talentate sunt în realizarea unui catren, precum şi în felierea unui chec. Pe primul loc s-a clasat Paraschiva Seliman, un rezultat bun având şi Anişoara Văcălie, ce a ocupat locul III. Câştigătorii au primit premii în bani din partea Filialei Nevăzătorilor Botoşani, oferite de preşedintele ei, Tudorel Tupiluşi. Cei doi învingători au reprezentat filiala la Faza zonală organizată la Piatra Neamţ, fără a se situa în prima parte a clasamentului;

* O altă componentă a proiectului realizat în parteneriat cu Primăria Botoşani a constat în realizarea unui CD audio cu interviuri la ceas aniversar. Eu am realizat opt interviuri, iar Constantin Surugiu alte trei;

* În 2011, Ziua Bastonului Alb a coincis cu organizarea unui amplu simpozion, la Hotel Rapsodia, la aniversarea a 50 de ani de viata a filialei. Preşedintele Filialei Nevăzătorilor Botoşani, Tudorel Tupiluşi, a oferit diplome participanţilor, iar secretarul Marcel Culincă a reiterat istoria de cinci decenii a structurii ce reuneşte în prezent în jur de 2500 de nevăzători. Neculai Bunduc, Victor Brumă şi Gheorghe Popa au vorbit despre anii de început şi dificultăţile ce i-au însoţit, Ştefan Dodiţă, Liviu Rădăşanu şi Gheorghe Median, la rândul lor, împletind rememberul cu referiri la sinuozităţile dar şi reuşitele timpului actual. La eveniment au fost prezenţi şi preşedinţii filialelor nevăzătorilor din Suceava şi din Iaşi, Grigore Baran şi Costel Şoldan, precum şi referentul cultural al Filialei Bihor – Sălaj, poetul Gheorghe Vidican. Toţi participanţii au primit CD-uri audio cu interviurile recent realizate şi insigne;

* La initiativa mea, trei solisti nevazatori au participat la Festivalul de folclor „Satule, mandra gradina” de la Bucecea. Constantin Surugiu si Larisa Onciu au fost recompensati cu premii speciale, iar Steluta Surugiu cu un premiu pentru debut;

* În luna octombrie, au fost iniţiate competitii de sah si table intre nevazatori si salariati ai OMV in cadrul unui proiect social initiat de Mihaela Vieru, sef statie OMV Botosani si de Doina Geambasu, membru in acea vreme in Consiliul Director al filialei. Toti nevazatorii au fost recompensati cu premii in bani;

* O nouă activitate a lunii octombrie s-a concretizat într-un spectacol folcloric al Tarafului filialei la Suceava, in cadrul proiectului derulat impreuna cu Primaria Botosani. Concertul a prins viaţă la sediul filialei sucevene şi a fost aplaudat de nevăzătorii care, pe vremuri, au făcut parte din aceiaşi filială cu nevăzătorii botoşăneni;

* Un alt eveniment ce a tinut de proiectul cu OMV a avut drept echivalent vizite ale angajatilor OMV in familii de nevazatori. Gazde au fost familiile Florea si Silvia Mures, Costica si Steluta Surugiu şi Costel si Mona Chiriac. Oaspetii au adus daruri, ei fiind extrem de emotionati de intalnirile cu nevazatorii, la ei acasa;

* Punctul final al proiectului cu OMV a fost dat de intalnirile dintre 7 copii nevazatori şi copii ai angajatilor OMV, la Tratoria. Copii au cantat, au recitat si au devenit personaje de poveste, sub bagheta actritei Mihaela Nistorica. Mihaela Vieru, initiatoarea proiectului, intentioneaza sa continue activitatile in parteneriat, in special cu micii nevazatori;

* De Ziua internationala a tolerantei, am derulat o actiune in Parteneriat cu Penitenciarul Botosani. Profesorul Napoleon Ungureanu, detinutul Adrian Cruciug si Cezar Vieru – din partea nevazatorilor – au discutat despre toleranta in genere si despre semnificatia zilei de 16 noiembrie. Ulterior, cei cinci nevazatori au jucat table cu detinutii, singurul care si-a adjudecat o victorie fiind Sandu Surugiu;

* Taraful filialei impreuna cu presedintele Tudorel Tupilusi au fost prezenti, la Tele M, la Emisiunea Taverna, moderata de Cristian Costachel;

* La finele lunii noiembrie s-a organizat o noua excursie la care au participat 30 de nevazatori si prietenii lor, la o pensiune langa Piatra Neamt. S-au facut excursii la Manastirile Bistrita si Pangarati, la Barajul Bicaz si la Humulesti;

* Am definitivat materialul pentru un volum aniversar, finantat de Primaria Botosani in cadrul Proiectului „50 de ani de viata in penumbra pentru nevazatorii botosaneni”. La materialul scris am primit sprijin din partea lui Alexandru Surugiu, Costica Surugiu si Paraschiva Seliman - la translarea interviurilor din format audio in text. Cartea a văzut lumina tiparului in debutul lunii decembrie.

* In luna noiembrie, am pregatit materialul pentru Concursul despre „Istoria municipului Botosani”, competitie ce s-a desfasurat pe 2 decembrie la Muzeul Judetean, intre o echipa formata din nevazatori, o alta formata din liceeni si o a treia, formata din detinuti. A castigat, cu un punctaj apropriat de maxim, echipa formata din eleve de la liceele „Laurian”, „Mihai Eminescu” si „Economic”. Pe locul II, dupa baraj, s-a situat echipa formata din detinuti, echipa nevazatorilor clasandu-se pe locul III. Din juriu au facut parte Gheorghe Median, Neculai Bunduc si Alexandra Hrincescu - din partea ISJ Botosani. S-au oferit premii in bani, precum si carti cu istoria filialei. La fel ca si „Biblioteca vie”, experiment derulat in 2010, in competitia de la muzeu au contat mai putin rezultatele, mult mai importante fiind indepartarea – fie si pe moment – a barierelor dintre categorii sociale extrem de diferite – precum si cunoasterea istoriei orasului, „materie” care nu se preda nicaieri;

* Am venit cu propunerea si am facut si demersurile necesare pentru ca taraful filialei sa cante pe 1 decembrie, la inaugurarea Centrul Vechi, in vecinatatea monumentului. Intrucat in zona era extrem de aglomerat, s-a cantat pana la urma in sediul filialei, evenimentul fiind mediatizat pe site-urile locale. Tot in luna decembrie, taraful si solistii sai au mai sustinut o serie de spectacole. Primul dintre ele a prins viata la Centrul de Integrare prin Terapie Ocupationala “Lucie Lecomte” Botosani, astfel fiind marcata Ziua internationala a persoanelor cu dizabilităti. Spectacolul a fost pe placul beneficiarilor centrului, care s-au prins in adevărate hore. Alături de taraful nevăzătorilor botoşăneni şi-a făcut debutul şi o tînără cu dizabilităţi, Mărioara Borcan, in spectacol evoluand şi mici artişti ai Botoşanilor. Un alt concert a fost gazduit de Secţia de neuropsihiatrie din Parcul Tineretului, recitalul artistilor nevazatori fiind componenta a unui eveniment organizat de Centrul de Sănătate Mintală Botoşani, sub bagheta instructorului ergoterapeut Aida Boţan Şuster. In apropierea Ajunului Craciunului, taraful dirijat de Valentin Popa a susţinut, la invitaţia directorului Centrului de Asistenţă şi Îngrijire din Leorda, Carmen Şmit, un spectacol pentru batranii internati in Centru. Împreună cu taraful şi soliştii săi, a cântat şi Mărioara Borcan, beneficiară a Centrului de Integrare prin Terapie Ocupationala "Lucie Lecomte", Mihăiţă Enache şi alţi mici solişti;

* La Restaurantul Botosani, a fost organizata traditionala petrecere de Craciun, la care au participat cei mai activi membri ai filialei, fiind vorba de cei prezenti la activitaile ce se desfasoara de-a lungul anului. La invitatia presedintelui Tudorel Tupilusi, Mihai Fediuc si dansatorii sai au prezentat un program de datini si obiceiuri. Am propus, la intalnirea de la restaurant, sa vindem cartea cu istoria filialei si cu banii castigati sa oferim daruri de Craciun unor nevazatori cu o situatie materiala dificila. Propunerea a fost foarte bine primita. In acest fel, un „Moş Crăciun literar” a putut ajunge la semeni de vârsta a treia cu probleme de vedere, dar şi la nevăzători tineri, cu copii mici, care s-au bucurat realmente la primirea cadourilor. In alegerea cazurilor sociale m-am consultat cu secretarul filialei, Marcel Culinca si cu referentul social, Constantin Surugiu. Cartile ramase, in jur de 50 de exemplare, vor fi donate celorlalte filiale din tara, ANR Bucuresti, Bibliotecii Botosani;

* Un alt «Mos Craciun», de aceasta data dupa toate regulile artei, a venit la sediul filialei, pentru micii nevazatori. Copiii care invata la Targu Frumos sau la scolile botosanene au prezentat, fiecare, cate-un mic program artistic «in ton» cu sarbatorile iernii. Ei au primit din partea filialei pachete cu dulciuri si fructe, alte pachete cu daruri fiind aduse, la fel ca si in 2010, de Estera Colesniuc;

* Spre finele anului, Cristian Dumbrăveanu a adus din partea Fundaţiei “Casa Ioana” 30 de pachete cu alimente pentru adulti si alte 10 pachete cu daruri pentru copii, ce au fost oferite unui numar de tot atatia nevazatori la la sediul filialei.

* De-a lungul anului, m-am ocupat de mediatizarea actiunilor filialei. La publicatiile centrale ale nevazatorilor au mai trimis articole Constantin si Alexandru Surugiu. Pentru activitatea sa jurnalistica din 2011, Constantin Surugiu a fost recompensat, pentru al III-lea an consecutiv, cu locul I la Sectiunea jurnalism a Concursul de creaţie literară "Carmen Sylva", rezervat scriitorilor cu deficienţă vizuală din ţara noastră. Juriul condus de preşedintele ANR, Radu Sergiu Ruba, l-a nominalizat pentru locul I pe Constantin Surugiu dintr-un total de opt participanţi.

* În 2011, Constantin Surugiu a continuat să «alimenteze» cu cărţi hard-disk-ul filialei. In a doua parte a anului, Alexandru Surugiu a inceput copierea cartilor de pe casetele din fonoteca filialei, pe CD-uri.

Alegeri în Comisia naţională de femei

Pe 14 ianuarie 2012, la Bistriţa, au avut loc alegeri pentru a se stabili componenţa Comisiei naţionale de femei a ANR, al cărei preşedinte este profesorul de limba română Ana Hompot. Cele două posturi de vicepreşedinte au revenit Laurei Dănilă - Botoşani şi Florinei Zaharia - Bucureşti. Laura Dănilă este psiholog, iar Florina Zaharia are studii în medicină. Membre ale comisiei sunt Gabriela Martin - Piteşti şi Luminiţa Mihalache - Buzău, membre supleante fiind desemnate Mariana Gaşpar - Timişoara şi Luminiţa Şoldan - Iaşi. La reuniunea doamnelor nevăzătoare s-au discutat mai multe aspecte ce vizează activităţile viitoare, cel mai important fiind lobby-ul clar pentru continuarea organizării concursului de Miss şi în acest an.

In memoriam

Pe 23 ianuarie 2012, a trecut în nefiinţă mama lui Tudorel Tupiluşi, preşedintele Filialei Nevăzătorilor Botoşani. Colectivul de salariaţi al Filialei Nevăzătorilor şi membrii filialei botoşănene îi transmit sincere condoleanţe şi îi sunt alături în greaua încercare. Dumnezeu s-o odihnească!

Fotografii făcute în 2010, la spectacolul susţinut de Taraful "Entuziaştii", al nevăzătorilor botoşăneni, în comuna Mihălăşeni.

Emoţii şi întorsături de situaţie în "Cupa Unirii" la table

În weekend, la Filiala Nevăzătorilor Botoşani a fost organizată Cupa Unirii la table. Evenimentul s-a bucurat de o participare numeroasă, nu mai puţin de 10 nevăzători disputându-şi un loc pe podium. În final, cel mai bun s-a dovedit a fi Gheorghe Aniculăesă, ce a acumulat 7 puncte din 9 posibile. Cu acelaşi punctaj (dar cu înfrângere în partida directă cu liderul competiţiei), Cornelia Rotundu s-a situat pe a doua treaptă a podiumului. Locul III i-a revenit lui Cezar Vieru, cu 6 puncte, el fiind urmat de Vasile Tupiluşi, cu acelaşi număr de puncte, dar cu înfrângere în partida directă cu competitorul de pe locul III.

Protagonişti ai unui inedit experiment

15 membri ai Filialei Nevăzătorilor Botoşani şi secretarul filialei au recitat "Luceafărul", pe 15 ianuarie 2012. Protagoniştii experimentului ce a spart rutina concursurile organizate an de an au fost: Alexandru Surugiu, Laura Dănilă, Eugenia Eremeciuc, Micu Jan, Estera Colesniuc, Gheorghe Butuc, Relu Matei, Steluţa Surugiu, Costel Chiriac, Cornelia Rotundu, Marcel Culincă, Simion Munteanu, Nicoleta Terciu, Constantin Baciu şi Tudorel Tupiluşi. Iniţiativă şi "regie", Carmen Moraru.

Şahiştii nevăzători au celebrat Unirea

În fiecare iarnă, la vreme de ianuarie, la Filiala nevăzătorilor Botoşani se organizează competiţii şahistice şi de table, în preajma Zilei Unirii Principatelor Române. Astăzi a avut loc concursul şahistic, la care s-au înscris 10 nevăzători, mâine fiind aşteptaţi pasionaţii de table. După o perioadă în care s-a optat pentru grupe valorice sau pentru competiţii separate (masculin şi feminin), s-a revenit la mai vechea formulă, a unui singur concurs. Schimbarea a fost în ideea ca aceste concursuri să ţină locul unor şcoli de şah, în care şahiştii ce nu emit pretenţii la podium pot învăţa de la competitorii cu adevărat valoroşi din Filiala Nevăzătorilor Botoşani. În final, primele locuri au fost ocupate de Cezar Vieru, Neculai Bunduc şi Vasile Surugiu, Mariana Lupaşcu fiind recompensată cu menţiune. Şahiştii au fost recompensaţi cu premii în bani şi diplome, înmânate de conducerea filialei.

Laureaţii concursului de creaţie literară "Carmen Sylva, rezervat scriitorilor nevăzători

Manifestare cu bogată tradiţie, concursul de creaţie literară "Carmen Sylva", rezervat scriitorilor cu deficienţă vizuală din ţara noastră, se desfăşoară anual, în organizarea Serviciului Cultural al Asociaţiei Nevăzătorilor din România, pe trei secţiuni: poezie, proză scurtă şi jurnalism.

Juriul, condus de preşedintele ANR, Radu Sergiu Ruba, membru al Uniunii Scriitorilor, a desemnat la ediţia din 2011 următorii câştigători:

1. Poezie (11 participanţi):

- Premiul I: Valeriu Borşan (Galaţi);

- premiul II: Constantin Marian Cătălin (Bucureşti);

- Premiul III: Nicolae Moraru (Bihor);

- Menţiune: Elena Brădişteanu (Gorj).

2. Proză (10 participanţi):

- Premiul I: Gabriel Gămălan (Constanţa), cu povestirea "Ignatul".;

- Premiul II: Luminiţa Emilia Pîrvu (Prahova), cu povestirea "Carusel";

- Premiul III: Victor Jitea (Argeş), cu povestirea "Umbra furată".

- Menţiune: Niculina Geaucă (Olt), cu povestirea "Din abisurile creierului".

3. Jurnalism (8 participanţi):

- Premiul I: Constantin Surugiu (Botoşani);

- Premiul II: Izabela Dumitra (Bucureşti);

- Premiul III: Marin Sandu (Dolj).

- Menţiune: Carmen Anghel (Piatra Neamţ).

Nevăzătorii botoşăneni, cântând romanţe şi "La mulţi ani" lângă statuia lui Eminescu din curtea Bisericii Uspenia

http://www.youtube.com/watch?v=I-Am1no4q64&feature=context&context=G24091f1AUAAAAAAAAAA http://www.youtube.com/watch?v=_0xvAAxod5E&feature=context&context=G24091f1AUAAAAAAAAAA Accesati link-urile de mai sus, de pe youtube

„Luceafărul”, recitat de nevăzătorii botoşăneni

În această iarnă, de 15 ianuarie, tradiţionalele concursuri „Eminescu” – de poezie şi de romanţe – ce se organizau la Filiala nevăzătorilor Botoşani, au fost înlocuite cu momente cu o încărcătură emoţională aparte. La sediul filialei din Centrul vechi, în faţa unui public numeros, 16 nevăzători au recitat „Luceafărul”. Poezia a fost citită în Alfabetul braille sau cu ajutorul lupei, multe fragmente fiind memorate de recitatorii ce au deja „vechime” în evenimente culturale anterioare. După intrarea în atmosferă, atât recitatorii cât şi cei din public, acompaniaţi de Ludwig Schibinschi şi chitara lui, au cântat romanţe la filială, dar şi în vecinătatea statuii poetului din curtea Bisericii „Uspenia”, unde au depus o jerbă de flori şi au aprins lumânări. Tudorel Tupiluşi, ce a recitat şi a cântat împreună cu ceilalţi nevăzători, a oferit din partea filialei al cărui preşedinte este atât sarmale cât şi un pahar de vin, de sufletul poetului.

Interviuri la ceas aniversar: Alexandru Surugiu

- Bună dimineaţa, domnule Alexandru Surugiu. Astăzi este 6 octombrie 2011, zi frumoasă de toamnă, perfectă pentru o întoarcere în trecut. Sunteţi pregătit pentru o „călătorie prin tunelul timpului”?

- Cu siguranţă.

- Unde şi când aţi venit pe lume?

- M-am născut în 1961 (deci odată cu înfiinţarea acestei filiale!), în localitatea Tudora din judeţul Botoşani.

- Deci vă celebrăm şi pe dumneavoastră…

- Mai ales că luna este tot iunie…

- Aţi fost mulţi fraţi?

- Da, nouă şi mai suntem în viaţă doar opt, din păcate.

- Probleme de vedere aţi avut de mic?

- Da, m-am născut nevăzător, în familia mea existând şi un frate cu aceleaşi probleme. Este vorba despre Aurel Surugiu, binecunoscut multora din rândul membrilor filialei noastre, care a trecut în nefiinţă în 1997.

- Cum v-au tratat ceilalţi fraţi, atât timp cât şapte dintre ei nu aveau nici o problemă. Nu v-au considerat o povară, v-au implicat în jocurile lor? Cum a fost copilăria?

- Copilăria am petrecut-o mai mult la şcoală, pentru că de la şase ani am mers Târgu - Frumos, unde se află actualul Liceu pentru deficienţi de vedere „Moldova”. Cu ceilalţi fraţi mă întâlneam doar în vacanţă. A existat totuşi unul din ei de care mă simţeam mai legat, fiind mai apropiaţi de vârstă. Este vorba de Costică, cel mai mic. Ceilalţi erau prinşi în treburile gospodăreşti, nelipsite la ţară.

- Făceaţi şotii, ca şi ceilalţi copii?

- Nu atât de multe, dar au fost. Mă suiam în copaci…

- Aţi căzut vreodată?

- Da!!

- M-am gândit odată c-aş putea să scriu o carte despre copilărie. Bineînţeles, n-ar fi „Amintirile din Copilărie” ale lui Creangă, dar am tras cu praştia-n broaşte, am făcut tot felul de minuni, care nu prea erau potrivite pentru o fată.

- Eu îmi amintesc că era la modă într-un timp pocnitul cu carbit. Atunci îl consideram ca pe un joc deşi...

- Cum era?

- Se folosea o cutie de la vopsea. I se spărgea fundul, se punea în ea carbit, o picătură de apă, se închidea bine şi se dădea foc prin gaură. Se auzea o pocnitură puternică, iar capacul zbura la o distanţă foarte mare. De multe ori nici nu mai era de găsit. Când am mai crescut, mi-am dat seama de riscurile care existau, dar atunci, era inconştienţa vârstei.

- Aţi fost cu uratul, cu colinda?

- Am fost, dar mai puţin, pentru că aşa au fost vremurile. Fraţii mei se duceau cu cei din sat, cu colegi de şcoală, de clasă, eu mai puţin.

- Ce primeaţi? Acum copiii aşteaptă una-două bani.

- Asta e acum. Atunci nu se punea problema de bani, dădeau foarte puţini. Primeam produsele tradiţionale: nuci şi colaci…

- Cum a fost desprinderea de casă? Când aţi ajuns la şcoală n-aţi fost speriat?

- Nu prea mi-a aduc aminte desprinderea şi cred că nici n-am prea simţit-o. În 1967, când am mers la şcoală, fratele meu Aurel era deja în clasa a VII-a, aproape de terminarea şcolii. N-am fost speriat, pentru că el a fost cel care m-a ajutat să mă integrez şi m-a iniţiat în tot ce însemna şcoală şi internat.

- V-am auzit nu o dată spunând că altădată, şcoala se făcea la modul mult mai serios. Adică?

- Şcoala de la Târgu - Frumos a fost una din şcolile cu adevărat bune, chiar dacă pedagogii de-acolo nu aveau studii superioare în psihopedagogie sau cine ştie ce facultăţi pentru asistenţă socială. Erau oameni doar cu un liceu teoretic, însă cu un suflet extraordinar. Ceea ce făceau era cu mare drag şi cu tragere de inimă, nu ca acum. În programa şcolară erau multe obiecte de studii folositoare copiilor nevăzători. Mă gândesc la acele ore de instrument care acum nu mai sunt, din păcate. Chiar dacă profesorii nu aveau studii de specialitate, ştiau să ne insufle dragostea pentru muzică. Aşa am învăţat şi eu să cânt la vioară. Am făcut ore de instrument începând din clasa a III-a, până am terminat şcoala generală.

- V-aţi fi descurcat fără orele din şcoală? Dacă aţi fi învăţat ca autodidact?

- Nu, nu cred. Deşi, dacă e să spun cinstit, tot ce am învăţat la acordeon a fost de unul singur. În clasa unde eram eu, o parte cântam la vioară, iar cealaltă la acordeon acestea fiind instrumentele care se predau în timpul respectiv în şcoală. Când colegii mei lăsau în pauză acordeonul jos şi plecau în treburile lor, eu puneam mâna şi studiam. N-am ajuns un instrumentist foarte bun, dar pentru mine mă descurc.

- Atât timp cât învăţaţi să cântaţi la instrumente, era şi-o mică orchestră-n şcoală?

- Da! Am avut. Chiar în ultimii trei ani de şcoală generală am avut o orchestră bună. Am dat multe spectacole prin satele dimprejur. Pe la căminele culturale, pe la şcolile din acele sate, dar şi la Casa de cultură din oraş...

- Deci eraţi artişti de mici?

- Da! Am fost câţiva care ne-am implicat foarte mult. Ne-a şi plăcut, nu-i vorbă, dar nici nu puteai să spui că nu mergi.

- Mi-aduc aminte că în clasa a IV-a eram deja la Gura Humorului şi aveam un profesor rău, şchiop şi-afurisit de-a binelea la vioară, la Casa Pionierilor. Ne-am dus la un spectacol undeva-ntr-un sat, cred că la Păltinoasa. Am avut emoţii, pentru că n-aveam nici un fel de talent, dădeam cu arcuşul mai mult pe deasupra ca să nu sune rău. Mi-aduc aminte că-n final am primit o pungă de bomboane. Profesorul a tratat toţi copiii care s-au chinuit noi acolo să încropească un concert, şi asta a fost important.

- Pentru un copil este. O atenţie cât de mică la o anumită vârstă înseamnă ceva. O parte din cei care am terminat la Târgu Frumos am pus bazele şi altor formaţii. Am continuat cu instrumentul şi-n liceu şi chiar şi-aici.

- Vă orientaţi foarte bine în spaţiu. În şcoală aţi învăţat asta?

- De asta spuneam mai devreme că şcoala de la Târgu-Frumos a fost o şcoală extraordinară pentru că una din preocupările celor de-atunci a fost orientarea în spaţiu.

- La ce disciplină?

- Nu la una anume. Venea educatorul şi spunea că astăzi mergem în oraş să facem orientare. Luam bastonul în mână (chiar dacă bastonul era mai mare decât noi!) şi ni se explica ce trebuie să facem. De asemenea, făceam orientarea prin şcoală. Te puneau să-ţi formezi singur anumite puncte de reper. Ce-ar fi însemnat, altminteri, să dai cu capul de pereţi, dulapuri sau ce mai era pe holuri.

- Nevăzătorii tardivi cum se descurcă? Ei au văzut până la vârstă, n-au făcut o şcoală specială…

- Pentru ei este foarte greu. Eu îi înţeleg foarte bine pe aceşti nevăzători, pentru că este deosebit de greu să te adaptezi. Pe de altă parte, în condiţiile de astăzi există alte posibilităţi, cum ar fi asistentul personal, indemnizaţiile de însoţitor etc. Sunt mulţi care nu se orientează singuri.

- Unde v-aţi licenţiat ca maseur?

- Am făcut Liceul sanitar, la Grupul Şcolar Bucureşti.

- De ce masaj?

- Pe de o parte, am fost îndemnat. Pe de altă parte, la terminarea şcolii generale, cei mai buni din promoţie aveau dosarele făcute cu recomandare către liceu. Eu am fost unul dintre elevii care şi-au înmagazinat destul de bine materiile şcolii generale

- Vi s-a spus să mergeţi mai departe.

- Sigur că da, ni se spunea fiecăruia unde să mergem. Cei cu o situaţie medie erau îndrumaţi către şcolile profesionale, făcându-se un fel de repartizare în funcţie de cum au învăţat fiecare. Tocmai le povesteam celor de-aici că atunci când am terminat şcoala generală, Liceul de la Cluj era cel mai bun liceu pentru nevăzători. Eu şi câţiva colegii trebuia să mergem acolo. Dar noi, când am terminat şcoala, am vorbit să ne-ntâlnim pe 15 septembrie la Bucureşti. Acolo am dat examen, am intrat la liceu, şi dădusem şi câteva teze. La un moment dat vine asistenta socială de la şcoală şi ne-ntreabă ce-i cu noi acolo, că trebuie să mergem la Cluj! Bine-nţeles că n-am plecat şi au făcut ei transferul de dosare de la o şcoală la alta.

- Unde v-aţi încadrat prima dată?

- M-am angajat în 1981, când am terminat, liceul la Spitalul de Recuperare din Botoşani. Acolo am lucrat 28 de ani, până la pensionare.

- Nu apare rutina, când lucrezi o viaţă de om în acelaşi loc?

- Ba da. Eu aş mai fi putut sta câţiva ani, dar din cauza rutinei am plecat. În afară de asta, se adună şi oboseala fizică şi chiar psihică. Părerea mea este că această meserie nu poate fi practicată mai mult de 30 de ani, dacă o faci cum trebuie, pentru că lucrezi cu oameni şi este foarte greu. Nu uit nici drumul făcut de unul singur, de-acasă până la serviciu, în vremea când era lipsă de combustibil. Stăteam în staţia de autobuz şi venea câte unul şi spunea să nu stau, că nu mai circulă. O luam pe jos şi în loc să ajung la 7 la serviciu, ajungeam la 8 şi bineînţeles că aveam probleme cu şeful de secţie.

- Dar totuşi se circula ceva mai uşor prin oraş.

- Absolut. Dac-ar fi fost pe timpurile acelea ce este acum în Botoşani, nu cred că aş mai fi avut curaj să circul singur pe jos. Eu îmi formasem nişte puncte de reper şi o luam uşurel, uşurel...

- Mergeaţi singur?

- Da, dar folosindu-mă de baston. Îl foloseam pe de o parte pentru siguranţă, iar pe de alta pentru a mă feri de eventualele obstacole.

- Cum vă înţelegeaţi cu colegii în spital? Cum vă tratau?

- Din acest punct de vedere n-am avut probleme. Şefii erau un pic mai reticenţi în ceea ce ne privea pe noi maseurii considerând că suntem şi noi, pe-acolo... Dar cu colegii n-am avut niciodată probleme. Discutam cu ei pe orice temă, inclusiv despre filme. Chiar şi pe timpul comuniştilor mai discutam despre Europa Liberă sau spuneam bancuri politice. Colegii nu numai că nu m-au respins, dar m-au şi ajutat când am avut nevoie, mai ales că erau nişte fişe de tratament pe care noi nu le puteam citi şi atunci eram nevoiţi să apelăm la colegi.

- De când aţi ieşit la pensie vă mai sunaţi, mai ţineţi legătura?

- Da, chiar zilele trecute când făceam repetiţie a intrat o fostă colegă de-a mea. A văzut deschis şi-am stat puţin de vorbă.

- Eu cred c-aţi plecat la timp.

- Chiar mă felicit pentru că, după cum îmi spunea unul din colegi, membru de-al nostru, stresul este enorm de mare. Au rămas foarte puţini, lucrează pe fondul unei stări psihice groaznice…

- Vorbiţi-mi despre familie. Unde v-aţi cunoscut soţia?

- O cunosc din 1983. Avea o soră care mi-a fost colegă la şcoală la Târgu-Frumos, cu doi ani mai mică decât mine. Ne-am căsătorit în acelaşi an şi am întâmpinat oarece dificultăţi la căsătorie, pentru aşa sunt mentalităţile oamenilor

- Dar le-aţi depăşit.

- Eu le-am depăşit mai uşor. Pentru ea a fost mai greu. Acum avem trei copii, mari…

- Realizaţi?

- Realizaţi oarecum, fiindcă încă nu au familiile lor oficial, dar...

- N-aţi avut probleme cu educaţia lor? Să spună: „tată, tu nu vezi, ia să te mai înşelăm, să mai facem o şmecherie...”

- În casa omului sigur că mai există divergenţe, dar am reuşit. Chiar dacă sunt lipsit de modestie, mă pot felicita că am reuşit să-i educ fără probleme până la o anumită vârstă, fără a avea necazuri. Mai ales că după ’90, când au devenit adolescenţi, perioadă complicată la un copil.

- Eu mă gândesc că a fost destul de multă armonie, fiindcă am fost odată-n vizită şi am văzut că nu aveţi un spaţiu locativ foarte mare, dar era atât de judicios împărţit, încât fiecare avea locul lui. Ori dacă sunt nişte oameni care nu se-nţeleg, e mai greu, orice spaţiu li se pare mult prea mic.

- Aşa este. Din punctul ăsta de vedere nu mă pot plânge, cu Angela mă-nţeleg foarte bine, deşi iar spun că nu există perfecţiune. Dar dacă lasă fiecare din condiţii, toate merg bine.

- Câţi ani de căsnicie s-au adunat?

- 28.

- Mulţi înainte, până la nunta de aur.

- Mulţumesc.

- Când aţi ajuns la filială?

- Membru al filialei am fost făcut la vârsta de 16 ani, fiindcă aşa era statutul de-atunci. Dar ca membru activ am pornit-o din 1981, când am intrat în câmpul muncii.

- Deci 30 de ani.

- Au trecut, într-adevăr, 30 de ani. Fiindcă tot vorbeam mai devreme despre cântatul la un instrument, vreau să povestesc o scurtă întâmplare. În ’81, formaţia noastră era pe cale să se desfiinţeze. Când am venit eu şi colegul meu Costică, fostul dirijor a revenit asupra deciziei şi aşa s-a putut merge mai departe cu taraful nostru.

- Ce importanţă credeţi că are în viaţa unui nevăzător o astfel de structură? Cum s-ar descurca fără?

- După părerea mea, orice nevăzător trebuie să se asocieze cu ceilalţi pentru că viaţa de unul singur pentru un om care nu vede este foarte grea. Chiar dacă merge pe ideea că n-are nevoie, că are asistent personal sau indemnizaţie de însoţitor, plătesc pe unu, mă duce, mă aduce. Vreau să se mai ştie că persoanele văzătoare care n-au avut de-a face cu noi sunt foarte rezervate în a relaţiona cu persoanele cu handicap. Nevăzătorii, având aceeaşi suferinţă, se înţeleg altfel unul pe celălalt. Şi apoi faptul că există un club, unde poţi să-ţi umpli timpul, că este o bibliotecă, că sunt acele activităţi organizate, te face să nu te mai simţi singur şi să nu te mai gândeşti la tot fel de lucruri anormale. De aceea spun că toţi care au asemenea probleme n-ar trebui să se distanţeze de asociaţie.

- Eu n-am prea văzut din cei care vin aici la asociaţie, oameni trişti. În afară vezi foarte mulţi oameni care n-au nici un fel de problemă cuprinşi de depresii, măcinaţi de gânduri. Cei care vin aici care socializează, ascultă o muzică, dansează (cum s-a-ntâmplat acum două săptămâni în urmă), se-ntâlnesc în taraf...

- Nevăzătorii care vin la asociaţie n-o să fie trişti pentru că aici totdeauna este câte cineva care să-l încurajeze şi să-l determine să uite, cel puţin pentru moment, eventualele probleme pe care le are. Ori stând în casă, „macină” tot felul de idei…

- Eu mă gândesc că după 89 rolul asociaţiei nu mai este atât de mare, pentru că atunci înţelesesem că se implicau în obţinerea de butelii, de apartamente, de frigidere. Acum, dacă ai bani, ţi le cumperi. Dar există multe alte misii ale asociaţiei în planul acesta al socializării, care este mult mai important.

- Adevărat. Până în ’89 şi o căsătorie între doi nevăzători era oarecum mijlocită de către asociaţie. Aici se întâlneau, aici vorbeau între ei, toate acestea făcându-se cu sprijinul celor din filială, care îi cunoşteau. Fata cutare nu-i căsătorită şi s-ar potrivi cu cutare… Din păcate, acum se merge pe ideea că asociaţia nu mai are nici un rol pentru că există alte instituţii care dau drepturile băneşti şi ca atare nu mai avem ce căuta la asociaţie. Dar ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar mai da aceste drepturi?

- N-ar fi firesc, că oamenii s-ar îndepărta şi mai mult. Deşi, în situaţii grele, mai degrabă ar trebui să se-apropie.

- Da, aşa ar fi normal. Dar mai este un alt aspect foarte important. După ’90 sunt foarte mulţi nevăzători care n-au trecut printr-o şcoală specială. Aceştia nu cunosc adevărata viaţă a unui nevăzător. Pentru că să stai 14 ani la un loc cu cei care au aceleaşi probleme ca şi tine este una, şi dacă ţi-a scăzut un pic vederea e alta.

- Ce şanse crezi că mai au tinerii de-acum? În momentul în care-aţi terminat şcoala, nu vă era greu să vă angajaţi. Au fost şi cooperativele unde lucrau foarte mulţi, prin spitale, telefonişti, a existat posibilitatea de a munci o sumă destul de mare de ani şi de a vă face o pensie. Ce viitor au tinerii de-acuma, copiii?

- În trecut, primeai repartiţie şi mergeai direct la muncă. La ora actuală, din păcate, nu cred că o să se mai întâmple aşa ceva într-un viitor apropiat.

- Acum sunt o serie de posturi blocate...

- Adevărat. Drept exemplu, la spitalul unde am lucrat eu am ieşit la pensie trei odată şi nici până la ora actuală n-au angajat pe altcineva, deşi este foarte mult de muncă. Aceeaşi situaţie este şi la Spitalul judeţean.

- Şi la Spitalul de copii câţi mai sunt?

- Doi oameni.

- Lucrez de aproape patru ani la filială şi am constatat la mulţi dintre membri că au memorie mult peste medie, au imaginaţie. Absenţa vederii dezvoltă alte simţuri?

- În general, lipsa unui simţ le dezvoltă mai mult pe celelalte. La nevăzători se dezvoltă simţul tactil, pentru că este folosit foarte mult în scrierea şi citirea în alfabetul Braille. Apoi simţul orientării, memoria - fiindcă n-o folosim pe cea vizuală, auzul - care este folosit mult la traversarea unei străzi etc.

- Mama mea, la halul în care se conduce acuma pe străzi, aşteaptă să treacă toate maşinile. Nu mai contează că-i trecere de pietoni...

- Da, pentru că nu se mai respectă nici măcar regulile de bază ale circulaţiei. Şi pentru mine una din cele mai mari probleme, când mergeam la serviciu, era traversarea unei străzi în faţa spitalului.

- Solicitaţi sprijin dacă era cineva?

- De cele mai multe ori mă întâlneam cu colegele mele şi mă ajutau ele. O altă variantă era lumea, care pe-atunci era mult mai sufletistă. Veneau oamenii din proprie iniţiativă şi mă-ntrebau dacă vreau să traversez. Acest lucru se întâmplă mult mai rar în ziua de azi.

- Mai am o curiozitate. Cum îşi imaginează, un om care n-a văzut niciodată, lumea din jur? Cum simţi un interlocutor, pentru că nu poţi să spui că îţi foloseşti degetele ca să-i percepi trăsăturile? După glas, după căldura vocii, cum etichetaţi oamenii?

- Unul din criterii este vocea. Mi-aduc aminte că în 1989 l-am auzit la TV Moldova pe Mircea Snegur. I-am spus unui cumnat că este un om voinic, iar el m-a întrebat de unde ştiu. Înălţimea omului o percepi în funcţie de zona din care se-aude vorbind.

- Un nevăzător visează?

- Da, ca fiecare om. În cazul celor care s-au născut cu deficienţă (cel puţin în cazul meu) tot ce visez percep ca nevăzător. Nevăzătorii tardivi spun că visele lor sunt ca atunci când vedeau.

- În cazul acesta, nu seamănă a coşmar visul, dacă nu-i nimic clar?

- Nu, pentru că asta este viaţa mea, şi-atunci nu mi se pare ceva anormal.

- Mie mi se pare îngrijorător că nu-mi mai aduc aminte dimineaţa ce-am visat. Erau perioade când ştiam foarte clar ce-am visat, mi se derula exact ca un film. Cred că e viaţa prea stresantă…

- Lumea spune că nu trebuie să te uiţi pe geam când te trezeşti. Însă fenomenul poate veni şi din altă parte, de exemplu de la trezirea bruscă.

- Ce face un pensionar nevăzător o zi întreagă în casă?

- Dacă rămân cu adevărat singur, ceea ce la mine se întâmplă mai rar, primul lucru este trezirea, atunci când pleacă Angela. Îmi beau cafeaua…

- Cine-o face?

- Dacă este făcută de seară, eu doar o încălzesc. Dacă nu, se trezeşte a mea soţie un pic mai devreme. Urmează între 7 şi 10 urmărirea ştirilor, pe toate posturile.

- Vrei să ştii ce se-ntâmplă în lume fiindcă şi viitorul tău depinde de asta.

- Mi se pare firesc. Chiar şi ca nevăzător trebuie să ştii ce se petrece în ţară şi în lume. După ora 10 deschid calculatorul. Dacă am o carte bună, mai citesc până servesc prânzul, dacă nu, mai comunic cu ajutorul internetului cu diferiţi colegi, prieteni..

- Ai idee câte cărţi ai citit?

- Ca număr nu ştiu. Ce pot spune este că tot ce-a imprimat asociaţia, dar şi alţii, a trecut pe la mine. Poate nu le-am citit pe toate din scoarţă-n scoarţă, dar de frunzărit, sigur.

- Ce gen?

- Orice în afară de cele filozofice şi de reportaje.

- Doi dintre copii sunt deja plecaţi în Italia şi e posibil să plece şi fata. Nu-i un gol în casă? În suflet?

- Este, cum să nu. Noroc că există multe mijloace de comunicare şi astfel lipsa se simte mai puţin.

- Pe de altă parte, este şi mulţumirea că au o slujbă, câştigă bani frumoşi...

- Câştigă şi bani, dar pe de altă parte se formează ca oameni. Au responsabilităţile lor.

- Ce ai ura asociaţiei dacă ai personifica-o, acum, la 50 de ani de viaţă?

- În primul rând, să rămână în funcţiune cât se poate de mult să nu ajungă Doamne fereşte să se destrame, pentru că ar fi o mare pierdere. Aş mai dori ca în această asociaţie să vină cât mai mulţi tineri dezinteresat, nu numai atunci când au o problemă de rezolvat. După revenirea la vechiul sediu, parcă ne deschid mai mulţi uşa faţă de dincolo, la etajul cinci. Faptul că acolo veneau mai puţini, este de-nţeles. Dar întoarcerea la vechiul sediu ar trebui să-i determine pe tot mai mulţi să calce pragul asociaţiei. Mă adresez în special tinerilor şi le spun să nu ocolească asociaţia, fiindcă numai prin asociere, prin unire ne vom putea dezvolta toate proiectele pe care ni le propunem.

- E ca într-o familie.

- Cel puţin pentru mine da. Poate unii spun că-i demagogie, dar eu o consider ca pe a doua casă.

- Mulţumesc pentru interviu.

- Cu multă plăcere.(Interviu realizat de Carmen Moraru)

Poveste cu happy-end, dusă la bun sfârşit de ADOR Botoşani: o căţelusă oarbă a fost adoptată!

Portretul unei învingătoare

Prima dată am întâlnit-o pe Jeana Coculeanu la un concurs pentru nevăzători, organizat la Muzeul Judeţean Botoşani. Era, cred, în 2006 şi făceam parte, în acea vreme, din juriul competiţiei. Am sesizat, încă de pe-atunci, că prezenţa ieşencei era una care cauza frisoane concurenţilor, doamna Jeana fiind, din câte mi-am dat seama, o abonată la un loc pe podiumul concursurilor de cultură generală.

După mai bine de un an, am reîntâlnit-o în competiţii, de această dată „din interior”, ca referent cultural la Filiala Nevăzătorilor Botoşani. Era, de fiecare dată, un concurent de temut, cu o memorie electronică, care destul de rar dădea rateuri. Pentru că, om fiind, se mai întâmpla şi asta. Cu spirit de revoluţionar, doamna Jeana taxa orice i se părea nelalocul lui în concursuri şi, nu o dată, îşi adjudeca cuveniţii lauri de învingător.

În toamna anului trecut, am reîntâlnit-o la zona Concursurilor „Pe meridianele lumii” şi „Imaginea ta contează”, organizată la Piatra Neamţ. I-am admirat, ca de fiecare dată, ambiţia şi cultura şi am făcut la un moment dat o fotografie cu trei „concurente senioare” – ce mi-a dat ideea unui articol. M-am gândit să scriu, pentru revistele centrale, despre cele trei decane de vârstă prezente în concurs, distinsele doamne reprezentând Filialele nevăzătorilor din Iaşi, Neamţ şi Vaslui. Am sunat la Iaşi şi am vorbit cu doamna Jeana, am scris la Neamţ şi nu am primit nici un răspuns, iar la Vaslui, recunosc, n-am mai contactat pe nimeni. Am avut mult de lucru în toamnă şi am abandonat ideea. Numai că realizez că am o datorie faţă de Jeana Coculeanu, care mi-a răspuns cu atâta căldură la telefon, acesta fiind şi motivul portretului de faţă.

Când vorbeşte despre sine, Jeana Coculeanu afirmă, cu umor, că „s-a născut în secolul trecut”, trecând, cu naturaleţe, peste ce e scris în buletin. De fapt, asta contează mai puţin, mult mai importantă fiind armonia cu anii pe care îi duci, mai greu sau mai uşor, peste timp şi vremuri.

De profesie medic generalist, doamna Jeana a resimţit primele simptome ale scăderii vederii în 1979, pentru ca peste trei ani să constate că nu mai poate citi. Din cei 27 de ani de profesie, 15 i-a petrecut fără să vadă. „Ultimul loc de muncă a fost la Şcoala de surdo – muţi de la Iaşi. Era caraghioslâcul de pe lume. Ei nu auzeau, eu nu vedeam… Am mai lucrat în Policlinica studenţească. Îmi foloseam auzul, făceam fişe în braille. Multă vreme am cărat picup-ul cu mine la serviciu, ca să ascult piese de teatru”, rememorează Jeana Coculeanu.

În 2000, a asistat la primul concurs de cultură generală şi a „prins gust”. „Din 2001, particip mereu. Am câştigat premii întâi la „Prietenii cărţii braille”, „Pe meridianele lumii”, „Carmen Sylva” şi mai multe locuri doi şi trei. La fiecare concurs am emoţii. Tremur şi mă întreb cine mă pune să mă duc. Partea cu învăţatul, în schimb, îmi place. Atunci când câştig, e o mulţumire de câteva secunde. Nu răspund niciodată „la ghici”, ci doar dacă ştiu. La concursuri, era frumos când trăia Ioan Todeancă. Cânta la acordeon, cânta din gură, era foarte frumos. Mi-am făcut mulţi prieteni la competiţiile la care particip”, mai spune doamna Jeana.

Principala ei pasiune e cititul, iar preferinţa merge spre cărţi de acţiune. „Pot sta 15 – 20 de ore să ascult. În special, iau cărţi de la Modest Amariei. Atunci când am idei, mai şi scriu, iar când sunt solicitată, mă mai ocup şi de matematică”, completează distinsa doamnă. (Interviu realizat de Carmen MORARU, noiembrie 2011)

Interviuri la ceas aniversar: Victor Brumă

- Bună ziua, domnule Victor Brumă.

- Săru’ mâna.

- Sunteţi unul dintre oamenii cu greutate din această filială şi mă bucur că aţi acceptat să avem o conversaţie despre vremurile de demult. Aş vrea să începem, cum se începe orice interviu, cu începutul: În ce an aţi ajuns la Botoşani?

- Am fost încadrat în Botoşani la Cooperativa „Progresul”, aşa se chema în vremea aceea, la 1 iunie 1965.

- Ziua copilului…

- Da. Am lucrat la secţia „mături”, unde am fost angajat atunci. Mai târziu şi la secţia „perii”, că era greu de lucru pe vremurile alea.

- Aţi pornit ca angajat. Când aţi devenit, cum se cheamă, preşedinte, director, care era funcţia dv.?

- Şef de echipă, dar asta s-a întâmplat mai târziu. Dar mai întâi aş vrea să vorbesc de începuturi şi de relaţia cu filiala nevăzătorilor, pentru că ne găsim la ceas aniversar. În 1966 am fost ales delegat al filialei Botoşani. Era grupa Botoşani atunci, cu sediul filialei la Rădăuţi. Am participat la Conferinţa de alegeri, când a fost ales domnul Bursuc preşedinte. Au mai trecut doi ani şi jumătate, până în 1968, până când s-a mutat filiala de la Rădăuţi la Botoşani. Activitatea mea, legăturile mele, atunci au început cu filiala. Am fost delegat acolo, am făcut tot ce s-a putut şi ne-am bucurat că a fost ales domnul Bursuc preşedinte, pentru că era de la Botoşani. Am fost nişte oameni care am reuşit să ne impunem şi ne-am bucurat, realmente, că am obţinut preşedintele de la Botoşani. De atunci a început activitatea mea mai intensă cu filiala.

- Aţi avut funcţii de conducere?

- Mai târziu. În mai 1972 era foarte greu de lucru în secţiile acelea de mături – perii şi am înfiinţat o secţie de cartonaje. Aş putea spune că am fost ctitorul acelei secţii, cu sprijinul domnului preşedinte Bursuc. În condiţiile acelea, pe 20 mai 1972 am inaugurat secţia şi mi s-a încredinţat mie conducerea. La început mai restrâns, dar apoi a început să meargă treaba bine şi am continuat. Baza era la secţiile mături-perii şi cartonaje. Dar activitatea la cartonaje a fost mai bună. Au fost şi acolo greutăţi, fiindcă nu erau repartiţii de materiale, de utilaje, umblam după ele, dar a fost pusă pe picioare. Peste 70 de oameni, nevăzători, au lucrat la aceste secţii.

- Cât timp aţi condus secţiile?

- Am ieşit din producţie în anul 1998, în februarie, în calitate de şef de secţie. La filială am fost în funcţii de conducere din 1965, de când am venit. Făcusem parte din consiliul de conducere al filialei, din biroul executiv, apoi 10 ani (două mandate), ca vicepreşedinte cu producţia. Au fost multe probleme care s-au rezolvat. Era foarte greu cu producţia. Atunci când am preluat eu toată treaba asta, a intervenit domnul Bursuc, de la cooperativă domnul preşedinte Crăculeac, Dumnezeu să-l ierte că a plecat, iar de la UJCM doamna Moisoiu, ca să răspund de toţi nevăzătorii, pe semnătură Am încercat, nu mă gândeam eu la aşa ceva……

- În ce an?

- Ajunsesem în 1982. Deja trecuse o perioadă mai lungă. Atunci se hotărâse să-i preiau, că eu îi înţelegem pe ei, ei pe mine, ne înţelegeam foarte bine şi o să meargă treaba. Chiar a mers foarte bine, se câştiga bine, deşi au fost şi oameni care nu au fost mulţumiţi în totalitate. La cartonaje se câştiga foarte bine.

- Cam cât? Cât era maximul?

- În perioade mai bune, 5-6 mii lei, cum erau banii atunci. Oricum eram mulţumiţi. Nu se câştiga în altă parte cum se câştiga la secţia aia. Toată cooperativa nu ne prea suporta. Comentau că acolo se câştigă mult, dar la noi era munca de bază. În alte secţii, cum erau croitoriile, cojocăriile, tricotajele, mai puneau banii în buzunar. Noi nu aveam cum.

- Cum de se câştigau atâţia bani? Făceau ore suplimentare, era mult de lucru?

- Aveam de lucru, ce-i drept, nu am dat niciodată înapoi de la muncă. Au fost nişte oameni selectaţi să le placă să lucreze în echipă la cartonaje. La individual era altă treabă. La echipă trebuiau să fie cu suflet şi întotdeauna am lucrat când ni s-a cerut. Altădată am rămas şi am dormit acolo. Niciodată nu am spus că nu putem face. Era în folosul nostru să lucrăm şi să câştigăm bani.

- Cei de la mături-perii cât câştigau?

- Ei luau ceva mai puţin. În ׳89, cei de la secţiile mături-perii au găsit de cuviinţă că eu nu mai sunt bun de şef şi şi-au găsit alt şef, pe Săvel Chiriac care într-un timp scurt i-a "vânturat"pe toţi. I-a scos care la pensie, care la plimbare şi s-au desfiinţat secţiile respective. Eu am rămas numai cu secţia cartonaje. Până la sfârşitul activităţii, în 1998, a mers treaba bine. Zic eu că oamenii au fost mulţumiţi. Întotdeauna eram apreciat şi la toate şedinţele eram lăudat, pentru că eram cea mai bună secţie din cooperativă. Directorul băncii venea la şedinţă şi spunea că acea cooperativă trăia pe scheletul secţiei cartonaje. Ne făceam producţia acolo, cum trebuie, şi aveau de câştigat şi ei. După ׳89 s-au mai schimbat lucrurile şi am fost nevoiţi, prin organizare ANR la nivel de ţară, să facem mitinguri la Bucureşti. Atunci se mai putea face şi găseai şi înţelegere. În 16 martie 1990 am avut onoarea să fiu numit de oamenii prezenţi la miting pentru a merge la domnul prim ministru Roman. Am fost 12-14 de la diverse filiale, am stat de vorbă cu domnul prim ministru şi am găsit ceva înţelegere acolo. În 16 martie 1992, tot la aceeaşi dată, am fost iarăşi la miting şi am ajuns la domnul prim ministru Stolojan - ce era la vremea aceea. Am găsit înţelegere şi la dânsul. Atunci se mai găsea înţelegere pentru drepturile noastre. Şi în zilele noastre mai beneficiem de nişte drepturi căpătate atunci. Mi-am adus contribuţia mea modestă, aşa cum a fost, la bunul mers. Poate au beneficiat mulţi nevăzători, şi eu şi alţii, de drepturile care s-au obţinut atunci. S-a ajuns acolo încât ar fi în stare să ni le ia guvernanţii din ziua de azi, dar poate nu va fi aşa, o să scăpăm şi de data asta. Mi-am adus contribuţia cât s-a putut, întotdeauna, nu am aşteptat să mă pună cineva la treabă. M-am înţeles cu toţi preşedinţii de cooperativă pe care i-am avut de-a lungul anilor, 11 la număr, nu a venit unul să-mi rezolve problemele mele. Şi zic că m-am achitat cu cinste şi am fost apreciat la nivelul conducerii cooperativei, a UJCM-ului. Tot timpul am fost fruntaş pe secţiile acelea.

- Domnule Brumă, ce fel de calităţi trebuie să aibă un om care conduce un număr mare de nevăzători? Cred că e puţin cam dificil de lucrat. E nevoie de autoritate, de diplomaţie? Cum v-aţi comportat cu oamenii ca să reuşiţi să duceţi lucrurile înainte, să câştige bani, să fie apreciată munca lor?

- Cred că am fost cam rău cu ei într-o oarecare măsură, dar eu aveam un principiu: înţelegeam pe fiecare. Dar au fost vremuri când am stat noaptea şi am lucrat ca să onorez comenzile care le prindeam. Abia aşteptam să le primesc şi nu puteam să le resping. Lucram la vremea aceea cu Porţelanul Dorohoi, cu Confecţia Botoşani. Era mult de lucru la vremurile acelea şi aveam la cartonaje 48-50 de oameni. Pretindeam omului să stea la lucru când era de lucru, dar când îmi spunea să-l învoiesc că are de mers undeva, nu l-am oprit. Când era vorba de treabă, rămânea noaptea la vagoane, maşini, nu se punea problema. Se întrebau alţii cum reuşesc să mă înţeleagă oamenii, dar eu am luptat întotdeauna pentru drepturile lor. Aveam un magazin alimentar la poartă şi care m-am luptat ca nevăzătorii să aibă acolo tot ce le trebuie. Interveneam pe la Direcţia comercială…

- Să ştiţi că am auzit pe mulţi vorbind de magazinul acela cu drag de inimă. Erau vremuri proaste în care nu se găseau multe alimente şi era o salvare totuşi…

- Da, era bine şi găseam înţelegere la Direcţia Comercială - era director domnul Curelaru. O doamnă secretar de partid Chirica, care întradevăr era "femeia lui Dumnezeu”, întotdeauna ne-a ajutat. Aduceau acolo alimente care nu se găseau în altă parte şi pentru asta era scandal, pentru că veneau din alte secţii să cumpere de acolo. Numai că produsele erau ca o repartiţie pentru noi, nevăzătorii. Eram foarte rău la vremea aceea, nu le dădeam voie celorlalţi să cumpere, deşi mai găseau ei câte-o portiţă. În privinţa oamenilor, sigur că nu poţi mulţumi pe fiecare, dar eu zic că mi-am făcut datoria. Drept dovadă, după ce am ieşit la pensie în 1989, după legile de atunci, am stat din luna mai până în octombrie şi de la 1 noiembrie am fost rechemat de la cooperativă, de la UJCM, de oamenii mei care au făcut o intervenţie ca să vin neapărat înapoi şi am mai lucrat încă 9 ani. De aici trag concluzia că dacă aş fi fost chiar aşa de rău, nu mă mai chemau înapoi. Că dacă ai un om din acesta, zici că de-ai scăpa de el, să iasă la pensie, să crape, de s-ar duce să nu mai fie pe aici. Dar m-au chemat…

- S-au gândit că le vreţi binele chiar şi când aţi fost mai aspru…

- „Răutatea” mea a fost în sensul acesta: dacă-i treabă de făcut, e treabă, dacă e distracţie, e distracţie. Şi am înţeles pe fiecare. Am avut necazuri, erau care nu ascultau, care umblau cu băutura-n cap, făceau scandal, care nu-şi vedeau de treaba lor, dar au trecut. Au fost iertaţi. Nu m-am răzbunat niciodată, că acesta nu e un lucru bun. Au fost şi care mi-au făcut necazuri, dar eu am uitat. Aşa cred că e mai bine, să uiţi răul care ţi l-au făcut alţii. Eu mi-am făcut datoria. Pe linie de producţie, sunt convins.

- Mai devreme am discutat cu domnul Tupiluşi, care spunea că aduceaţi oamenii cu autobuzul de la secţie la concursuri. Nu concurau, dar era important să fie în public.

- Desigur. În activitatea mea culturală, în relaţia mea cu instructorii culturali care au fost de-a lungul timpului (îs cam mulţi, ca să spun aşa), întotdeauna am contribuit cât am putut. Baza era producţia, dar participam şi eu la concursuri. În 1972 am câştigat concursul pe filială „Să ne cunoaştem patria” şi am participat la finala pe ţară de la Constanţa, unde am luat locul trei. Intrasem în baraj zece concurenţi dar am reuşit totuşi să obţin locul trei. Erau şi profesori acolo, Modest Amariei, Ştefan Rump, parcă aşa-l chema, şi alţii, băieţi de liceu, şi eu, un biet muncitor de la Botoşani, am luat locul trei din zece intraţi în baraj. În 1973, tot aşa, am câştigat pe filială şi am plecat la Oradea unde am luat o menţiune. Tot zece am intrat în baraj si o mică greşeală m-a dus la menţiune. Am participat şi la activităţile culturale şi când nu am putut eu participa, am făcut în aşa fel încât să vină oamenii. La şedinţe, la adunare, veneau profesori, doctori, actori, venea cineva care ţinea de activitatea culturală şi în condiţiile astea aduceam oamenii de la secţie. Închideam programul, urcam oamenii în autobuz şi-i aduceam de la secţie aici la colţ, de unde ajungeau la filială. Eram menţionat în materiale că fac şi contribui la activitatea de acolo. Nu mă lăudau, era un adevăr.

- Aţi fost un om activ, mereu în conducere. În momentul în care v-aţi pensionat de-a binelea, cum v-aţi găsit echilibrul? Cum decurg zilele dumneavoastră de pensionar, cum vă umpleţi timpul?

- Aici e mai complicat de povestit. E adevărat că m-am retras. Atunci eram mai tânăr, era altă situaţie, eram cu nevastă-mea, Dumnezeu s-o ierte, că a plecat….

- Aţi suferit foarte mult. V-am văzut, nu o dată, că vă dădeau lacrimile când vorbeaţi de ea…

- A trecut vremea. În ultima perioadă, de când am rămas fără ea, e mai complicat, e mai greu. Nu mai e ceea ce a fost, nu mai am nicio dorinţă, deşi la viaţa mea am fost un om care a tot ţintit ceva. Să fac ceva, să rezolv ceva. Vine o vreme când te opreşti.

- Încercaţi şi acum să vă stabiliţi câte un prag, o ţintă cum aţi spus mai înainte, pentru că aşa existenţa are o direcţie. Spuneţi-vă: îmi doresc să realizez un lucru mai simplu sau mai complicat şi îmi consum energiile pentru lucrul respectiv. Zilele nu trebuie să semene una cu cealaltă, pentru că vârsta a treia e, întradevăr, mai complicată. Eu o văd pe mama mea. Are şi ea 72 de ani şi a reuşit si ea să-şi găsească cadenţa. Hrăneşte nişte pisoi din cartier, se duce la o vecină şi beau cafeaua împreună, mai are câte ceva la televizor de văzut. Eu nu o aud niciodată seara spunând: azi m-am plictisit.

- Pentru un om sănătos, în ceea ce priveşte ochii, e altă socoteală. Care pot să se descurce în altă formă, îi felicit şi să le dea Dumnezeu cât poate. Pe vremuri, când a fost o treabă de făcut, am făcut. Dar în condiţiile astea, mă simt nefolositor.

- Nu aveţi nepoţi?

- Am unul, c-am avut doi copii, dar o fată „a plecat” de aproape zece ani şi am rămas cu băiatul acesta. Din punctul acesta nu pot spune că nu mă descurc, dar sufletul mi-i amărât, asta-i problema. În activitatea de la filială, cu care te mai poţi lua, am avut relaţii bune cu toţi instructorii culturali care au fost de la începuturi. Un domn Gavril, care…..

- A ajuns preşedintele Judecătoriei.

- A Tribunalului judeţean, a fost preşedinte. Un alt instructor, Creţu, după aia doamna Chwalek, care a trecut ulterior la contabilitate. A fost domnul Agafiţei, secretar, domnul Culincă - zeci de ani a lucrat aici la noi. Dintre toţi care au fost, am avut relaţii bune cu fiecare, ca să zic aşa. Relaţii bune am avut şi cu domnul Bursuc, Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească. A fost ales pe 8 iunie 1966 şi a murit pe 24 ianuarie 1986. Aproape 20 de ani a fost preşedinte. M-am înţeles extraordinar cu omul acesta, m-a sprijinit în activităţile mele. Pentru fiecare găsea o soluţie, să-l ajute, să facă ceva. După ce a plecat, a venit Nicu Bunduc, din februarie 1986, dar mai precis din 13 iunie 1986 când s-a stabilit în Birou funcţia de preşedinte. A fost şi el vreo 18 ani. După care a venit Tudorel Tupiluşi. Am avut relaţii bune cu toţi şi am încercat să fiu de folos.

- Ştiţi că ieri, când am sunat-o pe doamna Rodica Dodiţă şi am rugat-o să vină la filială pentru un interviu în care să vorbească despre tatăl dumneaei - domnul Bursuc - i-am simţit lacrimile în glas. A mărturisit că nu poate să vorbească, deşi e trecut la cele veşnice de atâta vreme. În momentul când cineva îi aduce aminte de tatăl ei, începe să plângă! Am auzit multă lume vorbind extrem de laudativ despre fostul preşedinte. Şi în momentul de faţă tabloul domnului Bursuc este pe peretele filialei, mărturie a faptului că a fost un om deosebit.

- Am avut şi eu o contribuţie cu fotografia asta. Am spus tot timpul: merită să stea aici, la loc de cinste. Avea 57 de ani, om tânăr şi în putere. Dar inima nu l-a mai slujit şi „s-a dus”. Anul acesta, pe 24 ianuarie, când s-au împlinit 25 de ani de la „plecare”, l-am rugat pe Tudor, preşedintele, să dea un anunţ. El nu avea nicio treabă atunci, nici nu era venit la Botoşani când a murit, nu era în producţie. Dar eu care am trăit 20 de ani cu preşedintele şi ne-am înţeles, am găsit de cuviinţă ca acei care mai trăim să ne aducem aminte că acesta a fost un „om” şi în condiţiile astea nu pot să uit vreodată binele care l-a făcut. A slujit filiala asta, aproape era să moară pe drum. Atunci când a fost la Rădăuţi, s-a dus la drum ştiind că e bolnav şi a venit aproape gata înapoi. În ceea ce priveşte activitatea filialei, per ansamblu, a fost foarte bună, aşa fiind şi conducerea, salariaţii, preşedintele. Am fost apreciaţi în ţara asta, în cadrul Asociaţiei Nevăzătorilor a fost considerată o filială bună. Au fost salariaţi buni, să le dea Dumnezeu sănătate şi să se bucure de viaţă.

- Au avut şi multe de învăţat. Domnule Brumă, dacă nu ar exista o astfel de structură, cum ar fi viaţa nevăzătorilor din Botoşani? Cum s-ar descurca?

- Grea, mai grea pentru că întotdeauna aici se poate găsi o jalonare a drumului pentru nevăzători. Sunt ajutaţi, numai că după 1989 lucrurile s-au schimbat. Am avut şi nişte înlesniri care le mai avem în zilele de azi, chiar dacă se luptă careva să le ia. Filiala nu trebuie să dispară. Să nu ducă pe cineva mintea s-o desfiinţeze, aşa cu se desfiinţează alte instituţii în ţara asta. E de mare folos pentru oamenii care şi-au găsit un sprijin aici. Cum spunea domnul preşedinte Bursuc, „filiala nu este pentru mine sau pentru alţii care se mai descurcă, ci pentru cei mai necăjiţi, care au primit sprijin”. Deşi sunt şi din cei mai necăjiţi care critică activitatea filialei, nu-s mulţumiţi de una, de alta. Dar omul trebuie să fie conştient că am avut un mare folos cu filiala asta şi doresc să contribui şi pe mai departe. Le doresc sănătate la cei care ne mai slujesc, ne mai ajută, începând de la preşedinte, domnul Culincă, doamna Carmen Moraru şi toţi ceilalţi care de-a lungul timpului au făcut treabă. Eu mă număr printre cei de la început, dar ar trebui să ştie şi aceştia, de acum, că s-a luptat pentru nişte drepturi despre care unii acum habar nu au. S-a luptat mult, s-a pus suflet şi sănătatea la bătaie. Eu le doresc sănătate multă la fiecare şi mi-aş dori şi mie, dacă s-ar putea…

- Mulţumesc mult, domnule Brumă. O bătrâneţe senină, mai mult optimism, mai mult curaj şi veniţi mai des la filială. O să vedeţi că timpul trece altfel. O zi frumoasă şi numai bine.

(Interviu realizat de Carmen Moraru, noiembrie 2011)

Interviuri la ceas aniversar: Florea Mureş

- Este o zi de noiembrie, neplăcută şi rece ca toamna şi sunt în vizită într-o familie de nevăzători din Botoşani. Este vorba de familia Florea. Îl rog pe domnul Mureş Florea să ne spună câteva cuvinte despre domnia sa.

- Bună ziua. În primul rând vreau să vă spun că suntem o familie de nevăzători mai în vârstă. O simplă biografie ar debuta aşa: am început şcoala de nevăzători în 1955, fiindcă mi-am pierdut vederea de mic, de la patru ani. În 1963 am terminat şcoala generală la Cluj, după care am făcut şcoala profesională la Bucureşti, unde am învăţat meseriile de perier, cartonagist, precum şi să fac mături. La Bucureşti am fost la clasa de muzică îndrumată de domnul profesor Viorel Crăciun.

- După terminarea şcolii de la Bucureşti, unde aţi fost repartizat?

- La Rădăuţi, regiunea Suceava, unde am stat patru luni, de la 1 iulie până la 1 noiembrie 1966. Apoi m-am transferat la Botoşani, unde m-am căsătorit şi unde locuiesc şi acum.

- În Botoşani aţi lucrat la cartonaj la cooperativa din localitate, nu?

- Da. Am început mai întâi ca muncitor la mături, o perioadă de timp. Pe urmă, când a fost mai puţin de lucru acolo, am lucrat la perii. Apoi, începând cu anul 1970, s-a înfiinţat secţia de cartonaj, unde am lucrat până la pensionarea mea din 1992.

- Cum aţi rezolvat problema locuinţei în Botoşani?

- Am primit primul apartament în anul 1969, fiind ajutaţi de Filiala nevăzătorilor. M-am mutat în alt apartament în 1975 şi apoi, în 1979 mi-am cumpărat un apartament proprietate personală. Am făcut contract prin C.E.C. şi aşa avem apartamentul nostru, de atunci.

- Aveţi şi o familie.

- Desigur că da. Avem doi copii care sunt mari, o fată de 34 de ani şi un băiat de 38 de ani. Amândoi sunt deocamdată la Botoşani. Stau tot la noi în casă, întrucât la noi în judeţ sunt probleme grele, industria e cam la pământ. Copiii lucrează în confecţii, unde se câştigă puţin, motiv pentru care stau cu noi.

- Aş vrea să vorbim puţin despre pasiunile dumneavoastră. Ce v-a determinat să intraţi în orchestra filialei din Botoşani?

- După cum spuneam, când am fost la şcoală la Bucureşti, am fost cooptat la clasa de muzică a domnului profesor Viorel Crăciun, care mă cunoştea de la şcoala din Cluj, pe când era student. Pe atunci, prin anul 1960, cântam în orchestra filialei de la Cluj, la contrabas, dar şi în orchestra şcolii unde învăţam. Mergând la Bucureşti la şcoala profesională, am învăţat şi saxofonul. Am cântat în orchestra şcolii, ca saxofonist şi contrabasist.

- Aţi continuat şi la Rădăuţi?

- Acolo mai puţin, pentru că am stat doar patru luni. Totuşi, am participat la un concurs care se făcea în acea vreme, numit „Dialog pe aceeaşi scenă”. Ne-am întrecut în cadrul aceleiaşi filiale cu grupa nevăzătorilor de la Botoşani şi am ieşit la egalitate.

- Povestiţi, vă rog, cum s-a înfiinţat orchestra filialei nevăzătorilor din Botoşani, care se ştie că a obţinut rezultate foarte bune de-a lungul timpului! - Orchestra filialei sau mai bine zis formaţia filialei Botoşani, pentru că nu o putem numi chiar orchestră, fiindcă nu suntem aşa de mulţi, are un început cam greu. Nu am fost mulţi oameni care să ne pricepem la muzică, dar, după anii 1970, când au venit o serie de tineri absolvenţi, în special familia Surugiu, Aurel, Sandu şi Constantin, împreună cu noi, cei dinainte veniţi, am reuşit, împreună cu fostul nostru dirijor, bun prieten şi extrem de ataşat de noi, Mitică Amarghioalei, să obţinem multe succese locale şi republicane.

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră muzica?

- Muzica înseamnă foarte mult pentru mine. Ascult muzică de toate genurile, de dimineaţă până seara. Îmi place muzica uşoară, muzica populară, opereta.

- În orice caz, este o artă pe care o înţelegeţi bine. Vă delectează şi vă deconectează.

- Da, aşa este. Îmi desfăşor toate activităţile ascultând muzică.

- Aş vrea să vă mai întreb despre o pasiune a dumneavoastră, mai rar întâlnită în lumea nevăzătorilor. Vorbiţi-ne despre activităţile dumneavoastră manuale, despre priceperile legate de mecanică, de tâmplărie ş.a.

- Încă de la şcoala de la Cluj am avut maiştri buni în meseriile pe care le-am făcut acolo. La perii şi la atelierul de frânghii am învăţat multe lucruri deosebite. Am făcut plase de handbal, de volei, cu maistrul Ciortea, cu maistrul Dănilă. La şcoală la Bucureşti am învăţat cu maiştrii Mircea Hanghir, maistrul Costică şi alţii, la cartonaj, perii şi mături. O foarte bună îndemânare am căpătat de la tatăl meu care era tâmplar. De când eram mic, chiar dacă nu vedeam (vederea mi-am pierdut-o treptat, nu dintr-o dată), mă punea să lucrez alături de el. Cu timpul m-am deprins şi, mai ales, mi-a plăcut. În afară de asta, când m-am angajat la cartonaj, fiind lipsă de mecanici, când apăreau nişte probleme, câte un pic, câte un pic am început a pune mâna pe chei şi alte scule şi am făcut reglaje la maşini, activitate care a început să mă pasioneze. Când lipsea mecanicul o zi, două, trei sau chiar cinci, puteam să-l înlocuiesc cu succes. În afara maşinilor de capsat, unde era vorba de mecanică fină şi unde nu mă descurcam.

- V-aţi făcut şi acasă un mic atelier în balcon şi aveţi câteva scule…

- Da, am o menghină, o maşină de găurit, un polizor şi alte câteva scule de care am neapărată nevoie. Pot să rezolv mici probleme de tâmplărie. Mă străduiesc să nu-mi lipsească din casă şipci mai lungi, mai scurte, mai înguste, mai late, perfect drepte. Am prieteni care mă ajută, mi le fac, după care le fixez cu ajutorul menghinei, al cheii franceze, cu cuie etc, ca să pot tăia cu ferăstrăul o linie dreaptă. Astfel reuşesc să rezolv problemele pe care le am.

- Dumneavoastră aţi făcut şi produse finite interesante. Diplomatul în care îmi păstrez eu laptopul e creaţia dumneavoastră. Sunt mulţumit şi nici nu cred că aş fi găsit în magazin aşa-ceva. Cum aţi reuşit?

- Am recondiţionat un diplomat, care era în bună măsură deteriorat. Am croit nişte bucăţi de carton pe care le-am aplicat ca întăritori la colţuri, laterale, lungime-lăţime. Pe urmă i-am croit feţele şi lateralele şi le-am îmbrăcat în material, lipite cu un adeziv (Aracet). Le-am lipit la locul lor şi asta a fost!

- Cum tăiaţi dumneavoastră materialele textile?

- Pun două şipci, una deasupra şi cealaltă dedesubt, măsor cu metrul şi strâng la capete cu nişte dispozitive sistem traforaj pe care le am. Cu cuţitul, pe lângă şipcile aşezate după cum am spus, tai materialul la dimensiunea care îmi trebuie.

- Dar presupun că sunt unele operaţii la care trebuie să cereţi ajutorul persoanelor care văd din casă.

- Cu siguranţă. Sunt operaţii de lipit în care aş putea să mă murdăresc, eu sau lucrurile din jurul meu, şi acolo cer ajutorul.

- Important este că dumneavoastră ştiţi să coordonaţi lucrurile chiar şi când să cereţi sprijinul celor apropiaţi. Ce alte produse finite aţi mai făcut, pornite de la zero, pentru dumneavoastră sau pentru alţii.

- Am făcut doar pentru folosinţa familiei mele. Etajere, suporturi pentru lămpi, veioze – modele mai simple.

- Am admirat la dumneavoastră nişte suporturi pentru CD-uri…

- Da, am făcut suporturi pentru CD-uri, chiar nişte casete îmbrăcate în vinilin în care să pot băga CD-urile, ca să fie protejate mai bine.

- Cum păstraţi dumneavoastră evidenţa CD-urilor? Cum procedaţi?

- Foarte simplu. Îmi cumpăr coli de carton, Duplex şi fac singur coperta. Cumpăr CD-uri fără cutii de plastic sau plicuri, le înregistrez cu ce doresc, apoi le introduc în coperta de carton pe care am făcut-o şi scriu în alfabetul Braille, cu ajutorul plăcuţei de scris, ce conţin.

- Ce intervenţii puteţi face dumneavoastră la instalaţiile sau la aparatura pe care o aveţi la domiciliu?

- La instalaţia electrică întrerup curentul de la tablou şi schimb o priză, un bec. Ajutat de copii, am putut să instalez şi nişte aplice rotative prin casă.

- Dar la instalaţia sanitară?

- Aici e mai simplu. Pot schimba singur un obârtai, un robinet, o baterie. Pot schimba, dacă este nevoie, toată instalaţia de la o chiuvetă.

- Ce părere aveţi despre mulţi dintre nevăzători care l-au luat pe „nu” în braţe? „Ei nu pot face pentru că nu văd”, nu pot nimic până la urmă.

- Cu principiul acesta nu prea sunt de acord. Pot fi unii dintre nevăzători care se descurcă mai greu, dar am impresia că mult mai mulţi dau dovadă de lipsă de voinţă. Şi, mai ales acum, de la Revoluţie încoace, nemaifiind încadraţi într-o colectivitate, parcă cei mai mulţi s-au cam pierdut.

- Acolo se influenţau, învăţau unii de la alţii...

- Ne învăţam, ne ajutam, chiar dacă ne mai certam, mai ţipam unul la altul, ne îndemnam şi mergeam înainte.

- O pasiune mai recentă este calculatorul. Ce aţi reuşit să învăţaţi?

- Cu calculatorul, ca să fiu sincer, am început şi eu puţin, dar nu am înaintat prea grozav. Am fost ocupat cu treburi prin casă, cu nişte modernizări, am mai avut şi nişte necazuri cu el. Dar, cred că voi fi ajutat de ceilalţi colegi, în special de Costică Surugiu, Cezar Vieru, preşedintele... Acum la filială s-a introdus internet şi sper că mă voi adapta şi eu cât de repede la noile condiţii.

- Interesant că, deşi dumneavoastră aveţi o anumită vârstă şi aţi ieşit din colectivitate (aţi ieşit la pensie forţat de împrejurări, pentru că probabil aţi mai fi lucrat), totuşi vă adaptaţi la noile cerinţe, la noile posibilităţi ale tehnicii. E clar că sunteţi un luptător.

- Nu pot să stau, că dacă stau, mor. Eu am copii şi trebuie să merg înainte ca să-i pot ajuta mai departe.

- Spuneţi ceva şi despre pisoiul pe care-l aveţi.

- Am avut o pisică şi nu mai e. Ne era tare urât şi am adus un motănel pe care îl iubim cu toţii. Ne place, chiar şi copiii se joacă cu el de câte ori au ocazia.

- Cum vă împăcaţi cu vecinii şi cu alte persoane, cu care veniţi în contact?

- Cu vecinii nu am nici cea mai mică problemă de 26 de ani de când stau în bloc. Nu le-am făcut necazuri şi nici ei nu m-au supărat niciodată, în toţi aceşti ani de când locuim împreună. Mă împac cu toţi, dar mai mult am avut de-a face cu unul de deasupra mea care m-a ajutat de câte ori i-am cerut. Când aveam ceva mai complicat la instalaţia electrică sau ca să regleze lumina pe scară, ca să se descurce copiii mei când veneau de la şcoală.

- Presupun că şi dumneavoastră le săriţi în ajutor când aveţi cu ce şi când puteţi s-o faceţi.

- Sigur că da, cu mare plăcere.

- Vă mulţumesc pentru interviul pe care mi l-aţi acordat şi, în încheiere, vă rog să adresaţi un îndemn tinerilor care vin din urmă!

- Eu aş vrea, nevăzător fiind de atâta timp şi trecând prin atâtea timpuri, şi bune şi grele, să doresc tuturor nevăzătorilor tineri să aibă curaj. Şi să ţină legătura cu organizaţia noastră, Filiala nevăzătorilor, pentru a-i sprijini şi a le rezolva probleme care sunt încă grele. Sperăm cu toţii că, încetul cu încetul, va fi mai bine şi pentru noi cei în vârstă, dar şi pentru tineret, căruia îi dorim şi mai bine.

- Vă mulţumesc! (Interviu realizat de Constantin Surugiu, 13 noiembrie 2005)

Interviuri la ceas aniversar: Gheorghe Popa

- Bună ziua, domnule Popa şi bine-aţi venit la sediul filialei. Ne-am întâlnit ultima dată acum două zile, la vreme de seară şi vreau să spun că am fost extrem de încântată când am realizat că sunteţi de fapt, în pofida a ceea ce scrie în buletin, un om tânăr. Faptul că aţi răspuns „da” la apelul de a veni la un curs de dans realmente m-a bucurat. Chiar, ce scrie în buletinul dumneavoastră? Câţi ani aveţi?

- 71.

- Mulţi înainte, domnule Popa. V-am auzit spunând, nu o dată, în şedinţele Filialei nevăzătorilor Botoşani că sunteţi aici de la începuturi. Când aţi venit în Botoşani?

- În august 1960.

- Unde-aţi făcut şcoala?

- Am absolvit şcoala profesională la Bucureşti, în învăţământul special.

- Aţi învăţat ceva anume?

- Da. Am făcut la început „cartonaje”, după aceea „coşuri” (împletituri), o secţie foarte frumoasă, pe urmă „perii”. Calificarea am obţinut-o în meseria de „perii” şi „operator de telefonie”. Ultima specializare în ultimul an de şcoală, pentru noi, cei care am fost cu carte mai multă

- A, deci nu toată lumea?

- Nu, nu. S-a făcut o selecţie. În afară de clasa de telefonişti, s-a înfiinţat şi prima clasă de masaj. Aici au mers elevii mai solizi, iar noi cei mai firavi am mers la telefonie. După aceea, ne-au înscris obligatoriu la liceul seral. Am învăţat la cel mai bun liceu de pe vremea aceea, Liceul „Mihai Viteazul”. Studiile liceale le-am terminat la Botoşani.

- Am înţeles că aţi avut funcţii de conducere încă de când eraţi elev? Ce-aţi fost?

- Am făcut parte din Comitetul de conducere al elevilor, comitet care reprezenta elevii din şcoală. Toate necazurile, toate bucuriile se rezolvau prin acel comitet. Am avut funcţie de organizator.

- Ce responsabilităţi aveaţi?

- Mă ocupam de adunările generale care aveau loc pe şcoală. Ne mai trimiteau educatorii să-i deşteptăm şi să-i trimitem la cursuri pe cei care se trezeau mai greu…

- Se dădeau sculaţi?

- Daaaa… Ei, mai erau unii un pic mai obosiţi.

- În ce an aţi ajuns la Botoşani?

- În 1960.

- Deci chiar înainte de a se înfiinţa filiala?

- Da, noi atuncea aparţineam de filiala Iaşi, unde era toată Moldova afiliată.

- Cine mai era la filiala Iaşi?

- Suceava, cu toată zona Bucovinei, Bârladul cu Vasluiul. Când am venit noi, am fost în număr de şase, parcă. Şi am fost solicitat la o singură şedinţă la Iaşi. Pe urmă s-au făcut demersuri şi s-a înfiinţat Filiala pe regiunea Suceava, din care făceam şi noi parte.

- Vorbiţi-mi despre acea perioadă..

- Ce să vă zic. Noi am fost primii nevăzători care am venit la Cooperativa „Progresul”, unde lucrau numai „oameni văzători”, dar cu alte deficienţe motorii. Nevăzători nu erau. Înaintea mea, cu vreo câteva zile, a venit un grup format din Cucu Nicolae, Axinte şi o fată – Maria Pitaru. Am fost bine primiţi, în primul rând de conducerea cooperativei.

- Cine era în conducere atunci?

- Preşedinte era domnul Butnaru, un om foarte de treabă, c-o bunătate-n el exemplară. Când m-am prezentat la cooperativă (n-am venit singur, ci cu doamna de la „Prevederi Sociale” care răspundea de nevăzători - doamna Iepure), domnul Butnaru m-a luat în primire şi „Hai băiete, la treabă”. Nu m-a-ntrebat de unde sunt, nici de foaia de sănătate… Am avut şef de secţie un domn Cazacu.

- Şi cu ce aţi început?

- Acolo se făceau mături. Eu în şcoală n-am făcut aşa ceva, dar domnul Cazacu m-a asigurat că am să-nvăţ la locul de muncă. Ce învăţasem eu, nu aveau la cooperativă. De fapt, coşuri aveau, dar în altă parte. Cu ajutorul lor am învăţat să fac şi mături. Am lucrat la mături un an de zile, răstimp în care m-au trimis şi la ales material pentru rogojini. Am lucrat cu un colectiv de oameni extrem de înţelegători şi ne-am înţeles ca-ntr-o familie de oameni cuminţi. Fiind calificat în meseria de operator telefonie, după un an am aflat că la noi în Botoşani a luat fiinţă o centrală telefonică la Spitalul Judeţean. Şi prin anumite relaţii…

- Era şi-atunci nevoie de relaţii?

- Eu personal am fost foarte mult ajutat de organele de partid. Am avut o cunoştinţă foarte apropiată şi datorită acelui domn (care cred că nu mai trăieşte), am avut trecere la toate organele de Partid. Şi am cerut ajutorul dumnealor, ca să pot să ocup postul pentru care aveam calificare.

- În ce an a fost asta?

- În 1961.

- Deci repejor…

- Da. Între timp am făcut rost de repartiţie; şi când m-am dus cu ea, mi-au spus: „Bravo, băiete”!

- Cine era director?

- Doctorul Răileanu, un chirurg ce era şi şef de secţie. Un om foarte de treabă, înţelegător, bine pregătit. Cererea mea a fost a 31-a de angajare pe acest post şi a spus că o să mă ajute.

- Aţi avut şi puţin noroc.

- Recunosc. Am avut, pentru că atunci încadrările se făceau prin Consiliul Popular, cu aprobarea lor. La început mai erau suspiciuni, dar după aceea ne-am împrietenit, văzând că eu cunosc meserie. După un an, domnul director a înlocuit vechea centrală cu fişe cu una automată. M-a-ntrebat dacă ştiu să lucrez pe aşa ceva şi i-am explicat că pe una la fel am făcut practică după terminarea cursurilor - la Fabrica „7 noiembrie”. La spital am fost foarte bine primit, comparativ cu ceilalţi. Era un domn, care când m-a văzut, s-a bucurat foarte tare fiindcă voia să-şi ia concediu şi n-avea pe cine să pună-n loc. A stat cu mine trei zile, în care am învăţat. Mai greu a fost să cunosc personalul.

- Câţi ani aţi lucrat la spital?

- 34, aproape 35.

- Cum aţi comunicat? Cred că s-au schimbat mulţi şefi în vremea aceea. Cred că vă ştiau toţi vocea. Poate vă cunoşteau mai mult vocea decât vă ştiau ca om.

- Aşa este. Am fost foarte apreciat. Colegele de la centrala oraşului, de câte ori aveam vreo urgenţă, mă serveau cu prioritate. La noi era Spital de urgenţă şi trebuia să fim „ceas”. Tot timpul am spus că este un serviciu de militar, pentru că intrai dimineaţa la 7 şi abia dacă puteai să mergi să bei o cană cu apă.

- Se putea întâmpla o nenorocire dacă nu făceaţi legătura repede.

- Sigur că da. Datorită acestui sistem de muncă mi-am schimbat total modul de viaţă. Şi-acum, abia dacă beau o cană cu apă pe zi.

- Nu-i prea bine nici aşa…

- Nu-i bine, dar asta este.

- Cât timp vă rămânea ca să veniţi la filială, să ţineţi legătura cu asociaţia nevăzătorilor?

- Ne întâlneam după-masa. Când am venit în ’60, grupa era condusă de domnul Hobjilă un domn în vârstă, muzicant de meserie. Doamna de la Prevederi Sociale m-a rugat să iau eu grupa-n primire, pentru că sunt mai tânăr. La Botoşani era o grupă de nevăzători destul de mare, dar majoritatea erau pensionari. Lucrători eram doar noi, cei veniţi în ’60.

- Ce făceaţi în calitatea asta? Eraţi tânăr…

- Ne ocupam cu strângerea cotizaţiei, făceam activităţi în cadrul grupei… Până când s-a a înfiinţat clubul nostru, aveam acces la cel al surdomuţilor, de aici, din centru şi la o cameră care era un pic mai la vale. Acolo mergeam cu doamna de la Prevederi şi ţineam şedinţele, ne mai citea câte ceva.

- Dacă oamenii aveau probleme vă implicaţi, reuşeaţi să rezolvaţi ceva pentru ei?

- Personal, dac-ar fi fost nevoie, poate că da, dar fiecare se descurca pe cont propriu. La noi organele de conducere - mai ales cele de partid - ne-au primit cu multă dragoste. Dacă mergea cineva cu o problemă de locuinţă, că astea erau cele mai importante, ne ajutau. Desigur, în limita posibilităţilor.

- Dumneavoastră cum v-aţi descurcat cu locuinţa?

- După ce m-am căsătorit, am stat 2 ani la socri. Între timp, ne-am înscris la spaţiul locativ, unde era un domn care se cunoştea din tinereţe cu socrul meu. A promis că o să ne ajute şi a şi făcut-o.

- La casă?

- Da. O căsuţă cu două camere.

- Staţi şi-acum acolo?

- Nu. Când ne-am mutat am făcut îmbunătăţiri: instalaţia electrică, uşi, geamuri, sobă... Am stat acolo patru ani. Apoi am avut posibilitatea de-am cumpărat căsuţa asta, unde stau şi-acum.

- Am sentimentul că pentru un nevăzător este mai bine să stea la casă. Ai un pic de grădină unde să ieşi, timpul trece altfel, nu? Decât la bloc, unde stai închis între nişte pereţi.

- Este un adevăr, dar să ştiţi că trebuie şi nişte ajutoare.

- E şi de lucru, nu?

- Este. Eu am avut mare sprijin de la mama mea, pe care am adus-o la mine şi-a stat aici până la moarte.

- Vă ajuta?

- Da. La tot ce era nevoie în gospodărie. Ea era talpa casei. Mama a fost cel mai mare ajutor al meu.

- Aveţi şi copii?

- Da.

- I-a crescut? V-a ajutat?

- De mici i-a crescut. Eu cu soţia mergeam la serviciu, şi ea rămânea acasă cu toată gospodăria.

- Vă invitaţi colegi de la filială, de la serviciu - acasă?

- Am mai invitat. Pe Cucu Nicolae cu care am fost coleg, pe Viorel Mateciuc, care nu mai este. Veneau băieţii pe la mine.

- Mi s-a spus că aţi cântat la vioară. Eu nu v-am auzit niciodată.

- Nu m-aţi auzit pentru că am avut nişte probleme acasă şi nu mi-a mai ars să mai cânt.

- Unde-aţi învăţat?

- La Bucureşti, la şcoala profesională, unde era şi o clasă de muzică. Am învăţat cu profesorul Barbu.

- Şi aţi activat în taraful filialei, aţi fost la concursuri?

- Da. În formaţie erau Titi Andrei la acordeon, Florea Mureş la saxofon şi contrabas. Cântam cu diferite ocazii, cum ar fi la alegeri…

- Asiguraţi momentul festiv.

- Da.

- Aţi fost şi la concursuri?

- Am participat la concursurile mari, care se organizau în cadrul Asociaţiei.

- Înţeleg că aţi fost şi la concursurile de cultură generală şi că aţi avut rezultate.

- E adevărat. Ne pregăteam foarte bine, pentru că mergeam pe ideea că ori ne ducem bine pregătiţi, ori nu ne ducem deloc. Erau concurenţi ca Nicu Bunduc, Victor Brumă, Titi Andrei… Nu era concurs la care să nu intrăm în baraj.

- Şi de ce n-aţi mai participat?

- Eu citeam foarte bine-n negru. Citeam cu atenţie, luam notiţe, mă pregăteam bine. Asta până prin anii ’80, când a început să-mi slăbească vederea şi nu mai puteam să citesc. Cine este obişnuit să citească în negru, greu se-nvaţă-n Braille. Citind în scris obişnuit, ai în faţă rândurile şi memorezi mult mai uşor.

- Asta se cheamă memorie fotografică. Eu aşa făceam la examenele de la facultate. În momentul când trăgeam biletul cu subiecte, îmi apăreau paginile respective. Ca şi cum erau fotografiate.

- Asta era la mine. Şi din moment ce n-am mai putut citi, am terminat-o. Am încercat eu să audiez…

- Nu-i acelaşi lucru, nu?

- Nu.

- Am discutat odată cu domnul Bunduc despre alfabetul Braille şi el îmi spunea că dacă nu simte cu buricele degetelor, dacă nu ajunge informaţia până-n creier, nu se-nregistrează. Nici Cd-ul audio am înţeles că nu-i o rezolvare. Mulţi spun că pe ei îi adoarme.

- Braille am învăţat şi eu foarte bine. Dar nu citeam numai cu degetele, ci mai trăgeam şi cu ochii.

- Era o lectură combinată.

- De asta nici în prezent nu pot citi cu degetele. Mi-ar fi plăcut.

- Păi încercaţi, încă nu-i târziu. Aşa cum aţi putut veni la dansuri sunt convinsă că puteţi învăţa foarte repede şi braille-ul. Poate vă-nscrieţi la concursul din primăvară, la „Prietenii cărţii braille”. Domnul Bunduc după ce a făcut o pauză, aproape a promis că vine în primăvară la concurs. Există oameni cu o memorie „infernală”. N-am prea întâlnit în lumea dinafară mulţi care să aibă o memorie aşa de bună. Mă uitam la domnul Bunduc, că am participat cu dumnealui şi la faze zonale şi naţionale şi vedeam cum răspunde, ca un ceasornic. La perfecţie; eu nu ştiu dacă aş putea.

- Noi am avut băieţi bine pregătiţi, cum a fost Todeancă. Ştiţi foarte bine cum se pregătea.

- E o mare lipsă. L-am cunoscut. Era un om care venea în fiecare zi la filială, parcă aveam impresia că semnează condica. Era extrem de implicat. Un om cult. Domnule Popa, ce momente importante din viaţa asociaţiei v-au rămas în memorie?

- Ar fi cel din 1961, când a luat fiinţă filiala judeţului Suceava.

- Cu sediul la Rădăuţi.

- Da, pentru că acolo era o grupă mai mare de nevăzători, care absolviseră şcoala cu un an-doi înaintea noastră. Toţi care absolveau erau trimişi la Rădăuţi, pentru că la Suceava nu aveau secţie. Am fost chemaţi şi noi de la Botoşani şi l-am ales pe domnul Niculescu. Era un om în vârstă, deştept. Făcuse facultatea la Cernăuţi şi a rămas fără vedere pe parcurs. La Botoşani ne adunasem deja mai mulţi. Eu eram şef de grupă. Trebuia să întocmim dări de seamă, cum ne cerea filiala. Apoi au început să vină la noi grosul absolvenţilor, ca Victor Brumă, Pieptănaru şi alţii, printre care şi domnul Bursuc. Şi el un om deştept. Venise din mediul rural, şcolarizat în tinereţe la Bucureşti. Când s-au făcut din nou alegeri, am venit noi cu omul nostru, care a câştigat până la urmă cu un vot în plus. A fost un pic de agitaţie, dar... L-am înscăunat exact cum a fost înscăunat Cuza.

- Un moment solemn.

- Solemn, da. După venirea dânsului a început să crească activitatea culturală între noi, grupa de la Rădăuţi şi mai târziu cu cea de la Suceava. A devenit o filială bogată în toate ramurile de activitate. Pe plan sportiv am participat la multe concursuri. Am mers la Galaţi şi eu şi Victor Brumă.

- La ce? La atletism?

- Da.

- Aveaţi forţă? Că sunteţi slăbuţ.

- Am avut forţă, pentru că în ’59 am fost cu formaţia de artă atletică uşoară, aşa se chema atunci, la Leningrad.

- Era greu de trecut graniţa pe vremea aceea?

- Nu. Pe noi nu ne-a afectat cu nimic. Ne-a chemat doar să vadă dacă suntem noi în fotografie şi-atât. Era un concurs între ţările socialiste.

- Domnule Popa, cât credeţi că este de importantă filiala pentru membrii ei? Cum s-ar descurca dacă o astfel de structură n-ar exista?

- Doamnă, eu n-aş putea concepe nimic fără organizarea asociaţiei. Eram încă elev când s-a pus baza asociaţiei nevăzătorilor. Unii au cam privit cu oarecare dispreţ acest eveniment, dar pe aceia noi îi numeam cozi de topor, pentru că asociaţia a avut menirea să ne coordoneze activitatea culturală, spirituală, tot felul de activităţi după ce-am trecut pragul şcolii în viaţa civilă. Asta a fost menirea asociaţiei. Fără ea noi nu puteam să pătrundem nicăieri. S-au înfiinţat filialele, ceea ce ne-a conferit o mai mare putere locală. Filiala noastră, ca şi celelalte probabil, a fost foarte bine apreciată de către organele de Partid şi Consiliul Popular. Cu orice problemă se duceau reprezentanţii noştri, se rezolva. Numai câte butelii de aragaz s-au dat şi câte locuinţe, când au început să se construiască blocurile.

- Am înţeles de la domnul Bunduc că la un moment dat se şi refuzau apartamente. Aveau de unde să aleagă, sunt membri ai filialei care stau în zone foarte bune ale oraşului.

- Aşa este. Au fost foarte mult lângă noi organele de conducere. Nu putem să negăm.

- Când vorbiţi de butelii mă strânge-n spate. Când eram copil, stăteam şi aşteptam maşina şi mă rugam de cineva să urce butelia până sus, la maşină, şi să mi-o schimbe.

- După o vreme, conducerea filialei a organizat schimbul de butelii aici, la sediu. A fost un ajutor foarte important. Am mai fost ajutaţi când era criză de alimente. Cei din cooperaţie aveau un chioşc de la care ne mai aprovizionam şi noi, ceilalţi nevăzători.

- La Botoşani lumea a trăit puţin mai bine, cel puţin cu mâncarea. Se mai găsea. Mai tăiai un viţel, era parcă şi o fabrică de conserve…

- Într-adevăr, la noi în Botoşani nu s-a murit de foame niciodată.

- La Câmpina, unde am luat repartiţie, se cam făcea foame, să ştiţi. Dacă nu mâncam un prânz la fabrica unde lucram, nu ştiu zău ce mai mâncam pe-acasă.

- Aşa a fost, din păcate. La noi în Botoşani am dus-o, cum spune în Biblie, ca-n sânul lui Avram. Era pâinea la cartelă, dar noi mai luam şi fără. Şi-apoi nu luam pâine cu sacul, să se usuce acasă. Luam două-trei, cât îmi trebuia.

- Am auzit folosindu-se aici la filială termenul de activist. Cei care sunt de vârsta a doua, de vârsta a treia, pot fi numiţi astfel. Cei care vin din urmă nu ştiu dacă se vor mai transforma în astfel de oameni, care să militeze pentru o cauză, să vină la concursuri. Greu se formează generaţia tânără. Greu o atragem.

- De unde s-o mai atragem? Pe vremuri veneau absolvenţii, erau încadraţi în muncă, cum a fost grupa de masori. Era tineret care se integra şi ducea mai departe activităţile noastre. În prezent e cam greu.

- Nemaifiind locuri de muncă…

- Nu mai avem tineret. De unde să-i ei, dacă omul n-are unde să lucreze. Acuma se mulţumesc cu ce le dă: şomaj, alocaţie socială.

- În ultimele zile despre asta se vorbeşte, pentru că nu se ştie ce va urma. Când au mai fost momente grele, a fost unitate la nivel de filială. Aţi mai fost la Bucureşti?

- Da.

- Când? În ce an?

- Nu mi-aduc aminte exact, dar era vorba de Ordonanţa 102. În Guvern au fost nişte oameni care ne-au înţeles.

- Deci de multe ori obţii mai multe cu vorba bună decât cu scandal?

- Asta da. Niciodată n-o să se poată rezolva cu scandal. O vorbă bună spusă la locul ei face ca toată lumea să fie apropiată de persoana respectivă.

- Mă gândesc la anii trecuţi, când profesorii au dansat pinguinul în faţa Guvernului.

- Nici aşa. Te duci acolo să faci măscăreli şi să te plângi că nu ai.

- Daţi-le un sfat tinerilor, care noi scontăm că vor veni, fiindcă filiala asta trebuie să mai reziste în timp.

- Sfaturi noi le putem da multe. Problema este câţi din ei le ascultă. Care vor ajunge în rândul nostru, este bine să participe, să fie activi, să fie permanent în mijlocul nevăzătorilor, pentru că fără sprijinul filialei şi al asociaţiei în general nu fac mare ispravă.

- De unul singur e cam greu.

- Normal că e greu. Mi-aduc aminte că atunci când au fost alegerile la Rădăuţi, pe mine m-au ales supleant în comisia de cenzori. Şi cei de la spital m-au apreciat foarte mult, pentru asta. Drept dovadă, peste câteva luni mi-au dat prin sindicat aragaz şi butelie.

- Vă mulţumesc pentru interviu şi vă urez să rămâneţi mereu cu sufletul tânăr, aşa cum sunteţi acum. Şi se ne reîntâlnim cât mai des la filială.

- Mulţumesc pentru invitaţie, iar dumneavoastră vă doresc o activitate frumoasă în cadrul filialei noastre. Şi să vă aşteptăm şi pe dumneavoastră.

- Nu ca membru!

- Nu ca membru: să lucraţi până la pensie.

- Mulţumesc domnule Popa.

(Octombrie 2011, interviu realizat de Carmen Moraru)