- Bună dimineaţa, domnule Alexandru Surugiu. Astăzi este 6 octombrie 2011, zi frumoasă de toamnă, perfectă pentru o întoarcere în trecut. Sunteţi pregătit pentru o „călătorie prin tunelul timpului”?
- Cu siguranţă.
- Unde şi când aţi venit pe lume?
- M-am născut în 1961 (deci odată cu înfiinţarea acestei filiale!), în localitatea Tudora din judeţul Botoşani.
- Deci vă celebrăm şi pe dumneavoastră…
- Mai ales că luna este tot iunie…
- Aţi fost mulţi fraţi?
- Da, nouă şi mai suntem în viaţă doar opt, din păcate.
- Probleme de vedere aţi avut de mic?
- Da, m-am născut nevăzător, în familia mea existând şi un frate cu aceleaşi probleme. Este vorba despre Aurel Surugiu, binecunoscut multora din rândul membrilor filialei noastre, care a trecut în nefiinţă în 1997.
- Cum v-au tratat ceilalţi fraţi, atât timp cât şapte dintre ei nu aveau nici o problemă. Nu v-au considerat o povară, v-au implicat în jocurile lor? Cum a fost copilăria?
- Copilăria am petrecut-o mai mult la şcoală, pentru că de la şase ani am mers Târgu - Frumos, unde se află actualul Liceu pentru deficienţi de vedere „Moldova”. Cu ceilalţi fraţi mă întâlneam doar în vacanţă. A existat totuşi unul din ei de care mă simţeam mai legat, fiind mai apropiaţi de vârstă. Este vorba de Costică, cel mai mic. Ceilalţi erau prinşi în treburile gospodăreşti, nelipsite la ţară.
- Făceaţi şotii, ca şi ceilalţi copii?
- Nu atât de multe, dar au fost. Mă suiam în copaci…
- Aţi căzut vreodată?
- Da!!
- M-am gândit odată c-aş putea să scriu o carte despre copilărie. Bineînţeles, n-ar fi „Amintirile din Copilărie” ale lui Creangă, dar am tras cu praştia-n broaşte, am făcut tot felul de minuni, care nu prea erau potrivite pentru o fată.
- Eu îmi amintesc că era la modă într-un timp pocnitul cu carbit. Atunci îl consideram ca pe un joc deşi...
- Cum era?
- Se folosea o cutie de la vopsea. I se spărgea fundul, se punea în ea carbit, o picătură de apă, se închidea bine şi se dădea foc prin gaură. Se auzea o pocnitură puternică, iar capacul zbura la o distanţă foarte mare. De multe ori nici nu mai era de găsit. Când am mai crescut, mi-am dat seama de riscurile care existau, dar atunci, era inconştienţa vârstei.
- Aţi fost cu uratul, cu colinda?
- Am fost, dar mai puţin, pentru că aşa au fost vremurile. Fraţii mei se duceau cu cei din sat, cu colegi de şcoală, de clasă, eu mai puţin.
- Ce primeaţi? Acum copiii aşteaptă una-două bani.
- Asta e acum. Atunci nu se punea problema de bani, dădeau foarte puţini. Primeam produsele tradiţionale: nuci şi colaci…
- Cum a fost desprinderea de casă? Când aţi ajuns la şcoală n-aţi fost speriat?
- Nu prea mi-a aduc aminte desprinderea şi cred că nici n-am prea simţit-o. În 1967, când am mers la şcoală, fratele meu Aurel era deja în clasa a VII-a, aproape de terminarea şcolii. N-am fost speriat, pentru că el a fost cel care m-a ajutat să mă integrez şi m-a iniţiat în tot ce însemna şcoală şi internat.
- V-am auzit nu o dată spunând că altădată, şcoala se făcea la modul mult mai serios. Adică?
- Şcoala de la Târgu - Frumos a fost una din şcolile cu adevărat bune, chiar dacă pedagogii de-acolo nu aveau studii superioare în psihopedagogie sau cine ştie ce facultăţi pentru asistenţă socială. Erau oameni doar cu un liceu teoretic, însă cu un suflet extraordinar. Ceea ce făceau era cu mare drag şi cu tragere de inimă, nu ca acum. În programa şcolară erau multe obiecte de studii folositoare copiilor nevăzători. Mă gândesc la acele ore de instrument care acum nu mai sunt, din păcate. Chiar dacă profesorii nu aveau studii de specialitate, ştiau să ne insufle dragostea pentru muzică. Aşa am învăţat şi eu să cânt la vioară. Am făcut ore de instrument începând din clasa a III-a, până am terminat şcoala generală.
- V-aţi fi descurcat fără orele din şcoală? Dacă aţi fi învăţat ca autodidact?
- Nu, nu cred. Deşi, dacă e să spun cinstit, tot ce am învăţat la acordeon a fost de unul singur. În clasa unde eram eu, o parte cântam la vioară, iar cealaltă la acordeon acestea fiind instrumentele care se predau în timpul respectiv în şcoală. Când colegii mei lăsau în pauză acordeonul jos şi plecau în treburile lor, eu puneam mâna şi studiam. N-am ajuns un instrumentist foarte bun, dar pentru mine mă descurc.
- Atât timp cât învăţaţi să cântaţi la instrumente, era şi-o mică orchestră-n şcoală?
- Da! Am avut. Chiar în ultimii trei ani de şcoală generală am avut o orchestră bună. Am dat multe spectacole prin satele dimprejur. Pe la căminele culturale, pe la şcolile din acele sate, dar şi la Casa de cultură din oraş...
- Deci eraţi artişti de mici?
- Da! Am fost câţiva care ne-am implicat foarte mult. Ne-a şi plăcut, nu-i vorbă, dar nici nu puteai să spui că nu mergi.
- Mi-aduc aminte că în clasa a IV-a eram deja la Gura Humorului şi aveam un profesor rău, şchiop şi-afurisit de-a binelea la vioară, la Casa Pionierilor. Ne-am dus la un spectacol undeva-ntr-un sat, cred că la Păltinoasa. Am avut emoţii, pentru că n-aveam nici un fel de talent, dădeam cu arcuşul mai mult pe deasupra ca să nu sune rău. Mi-aduc aminte că-n final am primit o pungă de bomboane. Profesorul a tratat toţi copiii care s-au chinuit noi acolo să încropească un concert, şi asta a fost important.
- Pentru un copil este. O atenţie cât de mică la o anumită vârstă înseamnă ceva. O parte din cei care am terminat la Târgu Frumos am pus bazele şi altor formaţii. Am continuat cu instrumentul şi-n liceu şi chiar şi-aici.
- Vă orientaţi foarte bine în spaţiu. În şcoală aţi învăţat asta?
- De asta spuneam mai devreme că şcoala de la Târgu-Frumos a fost o şcoală extraordinară pentru că una din preocupările celor de-atunci a fost orientarea în spaţiu.
- La ce disciplină?
- Nu la una anume. Venea educatorul şi spunea că astăzi mergem în oraş să facem orientare. Luam bastonul în mână (chiar dacă bastonul era mai mare decât noi!) şi ni se explica ce trebuie să facem. De asemenea, făceam orientarea prin şcoală. Te puneau să-ţi formezi singur anumite puncte de reper. Ce-ar fi însemnat, altminteri, să dai cu capul de pereţi, dulapuri sau ce mai era pe holuri.
- Nevăzătorii tardivi cum se descurcă? Ei au văzut până la vârstă, n-au făcut o şcoală specială…
- Pentru ei este foarte greu. Eu îi înţeleg foarte bine pe aceşti nevăzători, pentru că este deosebit de greu să te adaptezi. Pe de altă parte, în condiţiile de astăzi există alte posibilităţi, cum ar fi asistentul personal, indemnizaţiile de însoţitor etc. Sunt mulţi care nu se orientează singuri.
- Unde v-aţi licenţiat ca maseur?
- Am făcut Liceul sanitar, la Grupul Şcolar Bucureşti.
- De ce masaj?
- Pe de o parte, am fost îndemnat. Pe de altă parte, la terminarea şcolii generale, cei mai buni din promoţie aveau dosarele făcute cu recomandare către liceu. Eu am fost unul dintre elevii care şi-au înmagazinat destul de bine materiile şcolii generale
- Vi s-a spus să mergeţi mai departe.
- Sigur că da, ni se spunea fiecăruia unde să mergem. Cei cu o situaţie medie erau îndrumaţi către şcolile profesionale, făcându-se un fel de repartizare în funcţie de cum au învăţat fiecare. Tocmai le povesteam celor de-aici că atunci când am terminat şcoala generală, Liceul de la Cluj era cel mai bun liceu pentru nevăzători. Eu şi câţiva colegii trebuia să mergem acolo. Dar noi, când am terminat şcoala, am vorbit să ne-ntâlnim pe 15 septembrie la Bucureşti. Acolo am dat examen, am intrat la liceu, şi dădusem şi câteva teze. La un moment dat vine asistenta socială de la şcoală şi ne-ntreabă ce-i cu noi acolo, că trebuie să mergem la Cluj! Bine-nţeles că n-am plecat şi au făcut ei transferul de dosare de la o şcoală la alta.
- Unde v-aţi încadrat prima dată?
- M-am angajat în 1981, când am terminat, liceul la Spitalul de Recuperare din Botoşani. Acolo am lucrat 28 de ani, până la pensionare.
- Nu apare rutina, când lucrezi o viaţă de om în acelaşi loc?
- Ba da. Eu aş mai fi putut sta câţiva ani, dar din cauza rutinei am plecat. În afară de asta, se adună şi oboseala fizică şi chiar psihică. Părerea mea este că această meserie nu poate fi practicată mai mult de 30 de ani, dacă o faci cum trebuie, pentru că lucrezi cu oameni şi este foarte greu. Nu uit nici drumul făcut de unul singur, de-acasă până la serviciu, în vremea când era lipsă de combustibil. Stăteam în staţia de autobuz şi venea câte unul şi spunea să nu stau, că nu mai circulă. O luam pe jos şi în loc să ajung la 7 la serviciu, ajungeam la 8 şi bineînţeles că aveam probleme cu şeful de secţie.
- Dar totuşi se circula ceva mai uşor prin oraş.
- Absolut. Dac-ar fi fost pe timpurile acelea ce este acum în Botoşani, nu cred că aş mai fi avut curaj să circul singur pe jos. Eu îmi formasem nişte puncte de reper şi o luam uşurel, uşurel...
- Mergeaţi singur?
- Da, dar folosindu-mă de baston. Îl foloseam pe de o parte pentru siguranţă, iar pe de alta pentru a mă feri de eventualele obstacole.
- Cum vă înţelegeaţi cu colegii în spital? Cum vă tratau?
- Din acest punct de vedere n-am avut probleme. Şefii erau un pic mai reticenţi în ceea ce ne privea pe noi maseurii considerând că suntem şi noi, pe-acolo... Dar cu colegii n-am avut niciodată probleme. Discutam cu ei pe orice temă, inclusiv despre filme. Chiar şi pe timpul comuniştilor mai discutam despre Europa Liberă sau spuneam bancuri politice. Colegii nu numai că nu m-au respins, dar m-au şi ajutat când am avut nevoie, mai ales că erau nişte fişe de tratament pe care noi nu le puteam citi şi atunci eram nevoiţi să apelăm la colegi.
- De când aţi ieşit la pensie vă mai sunaţi, mai ţineţi legătura?
- Da, chiar zilele trecute când făceam repetiţie a intrat o fostă colegă de-a mea. A văzut deschis şi-am stat puţin de vorbă.
- Eu cred c-aţi plecat la timp.
- Chiar mă felicit pentru că, după cum îmi spunea unul din colegi, membru de-al nostru, stresul este enorm de mare. Au rămas foarte puţini, lucrează pe fondul unei stări psihice groaznice…
- Vorbiţi-mi despre familie. Unde v-aţi cunoscut soţia?
- O cunosc din 1983. Avea o soră care mi-a fost colegă la şcoală la Târgu-Frumos, cu doi ani mai mică decât mine. Ne-am căsătorit în acelaşi an şi am întâmpinat oarece dificultăţi la căsătorie, pentru aşa sunt mentalităţile oamenilor
- Dar le-aţi depăşit.
- Eu le-am depăşit mai uşor. Pentru ea a fost mai greu. Acum avem trei copii, mari…
- Realizaţi?
- Realizaţi oarecum, fiindcă încă nu au familiile lor oficial, dar...
- N-aţi avut probleme cu educaţia lor? Să spună: „tată, tu nu vezi, ia să te mai înşelăm, să mai facem o şmecherie...”
- În casa omului sigur că mai există divergenţe, dar am reuşit. Chiar dacă sunt lipsit de modestie, mă pot felicita că am reuşit să-i educ fără probleme până la o anumită vârstă, fără a avea necazuri. Mai ales că după ’90, când au devenit adolescenţi, perioadă complicată la un copil.
- Eu mă gândesc că a fost destul de multă armonie, fiindcă am fost odată-n vizită şi am văzut că nu aveţi un spaţiu locativ foarte mare, dar era atât de judicios împărţit, încât fiecare avea locul lui. Ori dacă sunt nişte oameni care nu se-nţeleg, e mai greu, orice spaţiu li se pare mult prea mic.
- Aşa este. Din punctul ăsta de vedere nu mă pot plânge, cu Angela mă-nţeleg foarte bine, deşi iar spun că nu există perfecţiune. Dar dacă lasă fiecare din condiţii, toate merg bine.
- Câţi ani de căsnicie s-au adunat?
- 28.
- Mulţi înainte, până la nunta de aur.
- Mulţumesc.
- Când aţi ajuns la filială?
- Membru al filialei am fost făcut la vârsta de 16 ani, fiindcă aşa era statutul de-atunci. Dar ca membru activ am pornit-o din 1981, când am intrat în câmpul muncii.
- Deci 30 de ani.
- Au trecut, într-adevăr, 30 de ani. Fiindcă tot vorbeam mai devreme despre cântatul la un instrument, vreau să povestesc o scurtă întâmplare. În ’81, formaţia noastră era pe cale să se desfiinţeze. Când am venit eu şi colegul meu Costică, fostul dirijor a revenit asupra deciziei şi aşa s-a putut merge mai departe cu taraful nostru.
- Ce importanţă credeţi că are în viaţa unui nevăzător o astfel de structură? Cum s-ar descurca fără?
- După părerea mea, orice nevăzător trebuie să se asocieze cu ceilalţi pentru că viaţa de unul singur pentru un om care nu vede este foarte grea. Chiar dacă merge pe ideea că n-are nevoie, că are asistent personal sau indemnizaţie de însoţitor, plătesc pe unu, mă duce, mă aduce. Vreau să se mai ştie că persoanele văzătoare care n-au avut de-a face cu noi sunt foarte rezervate în a relaţiona cu persoanele cu handicap. Nevăzătorii, având aceeaşi suferinţă, se înţeleg altfel unul pe celălalt. Şi apoi faptul că există un club, unde poţi să-ţi umpli timpul, că este o bibliotecă, că sunt acele activităţi organizate, te face să nu te mai simţi singur şi să nu te mai gândeşti la tot fel de lucruri anormale. De aceea spun că toţi care au asemenea probleme n-ar trebui să se distanţeze de asociaţie.
- Eu n-am prea văzut din cei care vin aici la asociaţie, oameni trişti. În afară vezi foarte mulţi oameni care n-au nici un fel de problemă cuprinşi de depresii, măcinaţi de gânduri. Cei care vin aici care socializează, ascultă o muzică, dansează (cum s-a-ntâmplat acum două săptămâni în urmă), se-ntâlnesc în taraf...
- Nevăzătorii care vin la asociaţie n-o să fie trişti pentru că aici totdeauna este câte cineva care să-l încurajeze şi să-l determine să uite, cel puţin pentru moment, eventualele probleme pe care le are. Ori stând în casă, „macină” tot felul de idei…
- Eu mă gândesc că după 89 rolul asociaţiei nu mai este atât de mare, pentru că atunci înţelesesem că se implicau în obţinerea de butelii, de apartamente, de frigidere. Acum, dacă ai bani, ţi le cumperi. Dar există multe alte misii ale asociaţiei în planul acesta al socializării, care este mult mai important.
- Adevărat. Până în ’89 şi o căsătorie între doi nevăzători era oarecum mijlocită de către asociaţie. Aici se întâlneau, aici vorbeau între ei, toate acestea făcându-se cu sprijinul celor din filială, care îi cunoşteau. Fata cutare nu-i căsătorită şi s-ar potrivi cu cutare… Din păcate, acum se merge pe ideea că asociaţia nu mai are nici un rol pentru că există alte instituţii care dau drepturile băneşti şi ca atare nu mai avem ce căuta la asociaţie. Dar ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar mai da aceste drepturi?
- N-ar fi firesc, că oamenii s-ar îndepărta şi mai mult. Deşi, în situaţii grele, mai degrabă ar trebui să se-apropie.
- Da, aşa ar fi normal. Dar mai este un alt aspect foarte important. După ’90 sunt foarte mulţi nevăzători care n-au trecut printr-o şcoală specială. Aceştia nu cunosc adevărata viaţă a unui nevăzător. Pentru că să stai 14 ani la un loc cu cei care au aceleaşi probleme ca şi tine este una, şi dacă ţi-a scăzut un pic vederea e alta.
- Ce şanse crezi că mai au tinerii de-acum? În momentul în care-aţi terminat şcoala, nu vă era greu să vă angajaţi. Au fost şi cooperativele unde lucrau foarte mulţi, prin spitale, telefonişti, a existat posibilitatea de a munci o sumă destul de mare de ani şi de a vă face o pensie. Ce viitor au tinerii de-acuma, copiii?
- În trecut, primeai repartiţie şi mergeai direct la muncă. La ora actuală, din păcate, nu cred că o să se mai întâmple aşa ceva într-un viitor apropiat.
- Acum sunt o serie de posturi blocate...
- Adevărat. Drept exemplu, la spitalul unde am lucrat eu am ieşit la pensie trei odată şi nici până la ora actuală n-au angajat pe altcineva, deşi este foarte mult de muncă. Aceeaşi situaţie este şi la Spitalul judeţean.
- Şi la Spitalul de copii câţi mai sunt?
- Doi oameni.
- Lucrez de aproape patru ani la filială şi am constatat la mulţi dintre membri că au memorie mult peste medie, au imaginaţie. Absenţa vederii dezvoltă alte simţuri?
- În general, lipsa unui simţ le dezvoltă mai mult pe celelalte. La nevăzători se dezvoltă simţul tactil, pentru că este folosit foarte mult în scrierea şi citirea în alfabetul Braille. Apoi simţul orientării, memoria - fiindcă n-o folosim pe cea vizuală, auzul - care este folosit mult la traversarea unei străzi etc.
- Mama mea, la halul în care se conduce acuma pe străzi, aşteaptă să treacă toate maşinile. Nu mai contează că-i trecere de pietoni...
- Da, pentru că nu se mai respectă nici măcar regulile de bază ale circulaţiei. Şi pentru mine una din cele mai mari probleme, când mergeam la serviciu, era traversarea unei străzi în faţa spitalului.
- Solicitaţi sprijin dacă era cineva?
- De cele mai multe ori mă întâlneam cu colegele mele şi mă ajutau ele. O altă variantă era lumea, care pe-atunci era mult mai sufletistă. Veneau oamenii din proprie iniţiativă şi mă-ntrebau dacă vreau să traversez. Acest lucru se întâmplă mult mai rar în ziua de azi.
- Mai am o curiozitate. Cum îşi imaginează, un om care n-a văzut niciodată, lumea din jur? Cum simţi un interlocutor, pentru că nu poţi să spui că îţi foloseşti degetele ca să-i percepi trăsăturile? După glas, după căldura vocii, cum etichetaţi oamenii?
- Unul din criterii este vocea. Mi-aduc aminte că în 1989 l-am auzit la TV Moldova pe Mircea Snegur. I-am spus unui cumnat că este un om voinic, iar el m-a întrebat de unde ştiu. Înălţimea omului o percepi în funcţie de zona din care se-aude vorbind.
- Un nevăzător visează?
- Da, ca fiecare om. În cazul celor care s-au născut cu deficienţă (cel puţin în cazul meu) tot ce visez percep ca nevăzător. Nevăzătorii tardivi spun că visele lor sunt ca atunci când vedeau.
- În cazul acesta, nu seamănă a coşmar visul, dacă nu-i nimic clar?
- Nu, pentru că asta este viaţa mea, şi-atunci nu mi se pare ceva anormal.
- Mie mi se pare îngrijorător că nu-mi mai aduc aminte dimineaţa ce-am visat. Erau perioade când ştiam foarte clar ce-am visat, mi se derula exact ca un film. Cred că e viaţa prea stresantă…
- Lumea spune că nu trebuie să te uiţi pe geam când te trezeşti. Însă fenomenul poate veni şi din altă parte, de exemplu de la trezirea bruscă.
- Ce face un pensionar nevăzător o zi întreagă în casă?
- Dacă rămân cu adevărat singur, ceea ce la mine se întâmplă mai rar, primul lucru este trezirea, atunci când pleacă Angela. Îmi beau cafeaua…
- Cine-o face?
- Dacă este făcută de seară, eu doar o încălzesc. Dacă nu, se trezeşte a mea soţie un pic mai devreme. Urmează între 7 şi 10 urmărirea ştirilor, pe toate posturile.
- Vrei să ştii ce se-ntâmplă în lume fiindcă şi viitorul tău depinde de asta.
- Mi se pare firesc. Chiar şi ca nevăzător trebuie să ştii ce se petrece în ţară şi în lume. După ora 10 deschid calculatorul. Dacă am o carte bună, mai citesc până servesc prânzul, dacă nu, mai comunic cu ajutorul internetului cu diferiţi colegi, prieteni..
- Ai idee câte cărţi ai citit?
- Ca număr nu ştiu. Ce pot spune este că tot ce-a imprimat asociaţia, dar şi alţii, a trecut pe la mine. Poate nu le-am citit pe toate din scoarţă-n scoarţă, dar de frunzărit, sigur.
- Ce gen?
- Orice în afară de cele filozofice şi de reportaje.
- Doi dintre copii sunt deja plecaţi în Italia şi e posibil să plece şi fata. Nu-i un gol în casă? În suflet?
- Este, cum să nu. Noroc că există multe mijloace de comunicare şi astfel lipsa se simte mai puţin.
- Pe de altă parte, este şi mulţumirea că au o slujbă, câştigă bani frumoşi...
- Câştigă şi bani, dar pe de altă parte se formează ca oameni. Au responsabilităţile lor.
- Ce ai ura asociaţiei dacă ai personifica-o, acum, la 50 de ani de viaţă?
- În primul rând, să rămână în funcţiune cât se poate de mult să nu ajungă Doamne fereşte să se destrame, pentru că ar fi o mare pierdere. Aş mai dori ca în această asociaţie să vină cât mai mulţi tineri dezinteresat, nu numai atunci când au o problemă de rezolvat. După revenirea la vechiul sediu, parcă ne deschid mai mulţi uşa faţă de dincolo, la etajul cinci. Faptul că acolo veneau mai puţini, este de-nţeles. Dar întoarcerea la vechiul sediu ar trebui să-i determine pe tot mai mulţi să calce pragul asociaţiei. Mă adresez în special tinerilor şi le spun să nu ocolească asociaţia, fiindcă numai prin asociere, prin unire ne vom putea dezvolta toate proiectele pe care ni le propunem.
- E ca într-o familie.
- Cel puţin pentru mine da. Poate unii spun că-i demagogie, dar eu o consider ca pe a doua casă.
- Mulţumesc pentru interviu.
- Cu multă plăcere.(Interviu realizat de Carmen Moraru)
