Interviuri la ceas aniversar: Victor Brumă

- Bună ziua, domnule Victor Brumă.

- Săru’ mâna.

- Sunteţi unul dintre oamenii cu greutate din această filială şi mă bucur că aţi acceptat să avem o conversaţie despre vremurile de demult. Aş vrea să începem, cum se începe orice interviu, cu începutul: În ce an aţi ajuns la Botoşani?

- Am fost încadrat în Botoşani la Cooperativa „Progresul”, aşa se chema în vremea aceea, la 1 iunie 1965.

- Ziua copilului…

- Da. Am lucrat la secţia „mături”, unde am fost angajat atunci. Mai târziu şi la secţia „perii”, că era greu de lucru pe vremurile alea.

- Aţi pornit ca angajat. Când aţi devenit, cum se cheamă, preşedinte, director, care era funcţia dv.?

- Şef de echipă, dar asta s-a întâmplat mai târziu. Dar mai întâi aş vrea să vorbesc de începuturi şi de relaţia cu filiala nevăzătorilor, pentru că ne găsim la ceas aniversar. În 1966 am fost ales delegat al filialei Botoşani. Era grupa Botoşani atunci, cu sediul filialei la Rădăuţi. Am participat la Conferinţa de alegeri, când a fost ales domnul Bursuc preşedinte. Au mai trecut doi ani şi jumătate, până în 1968, până când s-a mutat filiala de la Rădăuţi la Botoşani. Activitatea mea, legăturile mele, atunci au început cu filiala. Am fost delegat acolo, am făcut tot ce s-a putut şi ne-am bucurat că a fost ales domnul Bursuc preşedinte, pentru că era de la Botoşani. Am fost nişte oameni care am reuşit să ne impunem şi ne-am bucurat, realmente, că am obţinut preşedintele de la Botoşani. De atunci a început activitatea mea mai intensă cu filiala.

- Aţi avut funcţii de conducere?

- Mai târziu. În mai 1972 era foarte greu de lucru în secţiile acelea de mături – perii şi am înfiinţat o secţie de cartonaje. Aş putea spune că am fost ctitorul acelei secţii, cu sprijinul domnului preşedinte Bursuc. În condiţiile acelea, pe 20 mai 1972 am inaugurat secţia şi mi s-a încredinţat mie conducerea. La început mai restrâns, dar apoi a început să meargă treaba bine şi am continuat. Baza era la secţiile mături-perii şi cartonaje. Dar activitatea la cartonaje a fost mai bună. Au fost şi acolo greutăţi, fiindcă nu erau repartiţii de materiale, de utilaje, umblam după ele, dar a fost pusă pe picioare. Peste 70 de oameni, nevăzători, au lucrat la aceste secţii.

- Cât timp aţi condus secţiile?

- Am ieşit din producţie în anul 1998, în februarie, în calitate de şef de secţie. La filială am fost în funcţii de conducere din 1965, de când am venit. Făcusem parte din consiliul de conducere al filialei, din biroul executiv, apoi 10 ani (două mandate), ca vicepreşedinte cu producţia. Au fost multe probleme care s-au rezolvat. Era foarte greu cu producţia. Atunci când am preluat eu toată treaba asta, a intervenit domnul Bursuc, de la cooperativă domnul preşedinte Crăculeac, Dumnezeu să-l ierte că a plecat, iar de la UJCM doamna Moisoiu, ca să răspund de toţi nevăzătorii, pe semnătură Am încercat, nu mă gândeam eu la aşa ceva……

- În ce an?

- Ajunsesem în 1982. Deja trecuse o perioadă mai lungă. Atunci se hotărâse să-i preiau, că eu îi înţelegem pe ei, ei pe mine, ne înţelegeam foarte bine şi o să meargă treaba. Chiar a mers foarte bine, se câştiga bine, deşi au fost şi oameni care nu au fost mulţumiţi în totalitate. La cartonaje se câştiga foarte bine.

- Cam cât? Cât era maximul?

- În perioade mai bune, 5-6 mii lei, cum erau banii atunci. Oricum eram mulţumiţi. Nu se câştiga în altă parte cum se câştiga la secţia aia. Toată cooperativa nu ne prea suporta. Comentau că acolo se câştigă mult, dar la noi era munca de bază. În alte secţii, cum erau croitoriile, cojocăriile, tricotajele, mai puneau banii în buzunar. Noi nu aveam cum.

- Cum de se câştigau atâţia bani? Făceau ore suplimentare, era mult de lucru?

- Aveam de lucru, ce-i drept, nu am dat niciodată înapoi de la muncă. Au fost nişte oameni selectaţi să le placă să lucreze în echipă la cartonaje. La individual era altă treabă. La echipă trebuiau să fie cu suflet şi întotdeauna am lucrat când ni s-a cerut. Altădată am rămas şi am dormit acolo. Niciodată nu am spus că nu putem face. Era în folosul nostru să lucrăm şi să câştigăm bani.

- Cei de la mături-perii cât câştigau?

- Ei luau ceva mai puţin. În ׳89, cei de la secţiile mături-perii au găsit de cuviinţă că eu nu mai sunt bun de şef şi şi-au găsit alt şef, pe Săvel Chiriac care într-un timp scurt i-a "vânturat"pe toţi. I-a scos care la pensie, care la plimbare şi s-au desfiinţat secţiile respective. Eu am rămas numai cu secţia cartonaje. Până la sfârşitul activităţii, în 1998, a mers treaba bine. Zic eu că oamenii au fost mulţumiţi. Întotdeauna eram apreciat şi la toate şedinţele eram lăudat, pentru că eram cea mai bună secţie din cooperativă. Directorul băncii venea la şedinţă şi spunea că acea cooperativă trăia pe scheletul secţiei cartonaje. Ne făceam producţia acolo, cum trebuie, şi aveau de câştigat şi ei. După ׳89 s-au mai schimbat lucrurile şi am fost nevoiţi, prin organizare ANR la nivel de ţară, să facem mitinguri la Bucureşti. Atunci se mai putea face şi găseai şi înţelegere. În 16 martie 1990 am avut onoarea să fiu numit de oamenii prezenţi la miting pentru a merge la domnul prim ministru Roman. Am fost 12-14 de la diverse filiale, am stat de vorbă cu domnul prim ministru şi am găsit ceva înţelegere acolo. În 16 martie 1992, tot la aceeaşi dată, am fost iarăşi la miting şi am ajuns la domnul prim ministru Stolojan - ce era la vremea aceea. Am găsit înţelegere şi la dânsul. Atunci se mai găsea înţelegere pentru drepturile noastre. Şi în zilele noastre mai beneficiem de nişte drepturi căpătate atunci. Mi-am adus contribuţia mea modestă, aşa cum a fost, la bunul mers. Poate au beneficiat mulţi nevăzători, şi eu şi alţii, de drepturile care s-au obţinut atunci. S-a ajuns acolo încât ar fi în stare să ni le ia guvernanţii din ziua de azi, dar poate nu va fi aşa, o să scăpăm şi de data asta. Mi-am adus contribuţia cât s-a putut, întotdeauna, nu am aşteptat să mă pună cineva la treabă. M-am înţeles cu toţi preşedinţii de cooperativă pe care i-am avut de-a lungul anilor, 11 la număr, nu a venit unul să-mi rezolve problemele mele. Şi zic că m-am achitat cu cinste şi am fost apreciat la nivelul conducerii cooperativei, a UJCM-ului. Tot timpul am fost fruntaş pe secţiile acelea.

- Domnule Brumă, ce fel de calităţi trebuie să aibă un om care conduce un număr mare de nevăzători? Cred că e puţin cam dificil de lucrat. E nevoie de autoritate, de diplomaţie? Cum v-aţi comportat cu oamenii ca să reuşiţi să duceţi lucrurile înainte, să câştige bani, să fie apreciată munca lor?

- Cred că am fost cam rău cu ei într-o oarecare măsură, dar eu aveam un principiu: înţelegeam pe fiecare. Dar au fost vremuri când am stat noaptea şi am lucrat ca să onorez comenzile care le prindeam. Abia aşteptam să le primesc şi nu puteam să le resping. Lucram la vremea aceea cu Porţelanul Dorohoi, cu Confecţia Botoşani. Era mult de lucru la vremurile acelea şi aveam la cartonaje 48-50 de oameni. Pretindeam omului să stea la lucru când era de lucru, dar când îmi spunea să-l învoiesc că are de mers undeva, nu l-am oprit. Când era vorba de treabă, rămânea noaptea la vagoane, maşini, nu se punea problema. Se întrebau alţii cum reuşesc să mă înţeleagă oamenii, dar eu am luptat întotdeauna pentru drepturile lor. Aveam un magazin alimentar la poartă şi care m-am luptat ca nevăzătorii să aibă acolo tot ce le trebuie. Interveneam pe la Direcţia comercială…

- Să ştiţi că am auzit pe mulţi vorbind de magazinul acela cu drag de inimă. Erau vremuri proaste în care nu se găseau multe alimente şi era o salvare totuşi…

- Da, era bine şi găseam înţelegere la Direcţia Comercială - era director domnul Curelaru. O doamnă secretar de partid Chirica, care întradevăr era "femeia lui Dumnezeu”, întotdeauna ne-a ajutat. Aduceau acolo alimente care nu se găseau în altă parte şi pentru asta era scandal, pentru că veneau din alte secţii să cumpere de acolo. Numai că produsele erau ca o repartiţie pentru noi, nevăzătorii. Eram foarte rău la vremea aceea, nu le dădeam voie celorlalţi să cumpere, deşi mai găseau ei câte-o portiţă. În privinţa oamenilor, sigur că nu poţi mulţumi pe fiecare, dar eu zic că mi-am făcut datoria. Drept dovadă, după ce am ieşit la pensie în 1989, după legile de atunci, am stat din luna mai până în octombrie şi de la 1 noiembrie am fost rechemat de la cooperativă, de la UJCM, de oamenii mei care au făcut o intervenţie ca să vin neapărat înapoi şi am mai lucrat încă 9 ani. De aici trag concluzia că dacă aş fi fost chiar aşa de rău, nu mă mai chemau înapoi. Că dacă ai un om din acesta, zici că de-ai scăpa de el, să iasă la pensie, să crape, de s-ar duce să nu mai fie pe aici. Dar m-au chemat…

- S-au gândit că le vreţi binele chiar şi când aţi fost mai aspru…

- „Răutatea” mea a fost în sensul acesta: dacă-i treabă de făcut, e treabă, dacă e distracţie, e distracţie. Şi am înţeles pe fiecare. Am avut necazuri, erau care nu ascultau, care umblau cu băutura-n cap, făceau scandal, care nu-şi vedeau de treaba lor, dar au trecut. Au fost iertaţi. Nu m-am răzbunat niciodată, că acesta nu e un lucru bun. Au fost şi care mi-au făcut necazuri, dar eu am uitat. Aşa cred că e mai bine, să uiţi răul care ţi l-au făcut alţii. Eu mi-am făcut datoria. Pe linie de producţie, sunt convins.

- Mai devreme am discutat cu domnul Tupiluşi, care spunea că aduceaţi oamenii cu autobuzul de la secţie la concursuri. Nu concurau, dar era important să fie în public.

- Desigur. În activitatea mea culturală, în relaţia mea cu instructorii culturali care au fost de-a lungul timpului (îs cam mulţi, ca să spun aşa), întotdeauna am contribuit cât am putut. Baza era producţia, dar participam şi eu la concursuri. În 1972 am câştigat concursul pe filială „Să ne cunoaştem patria” şi am participat la finala pe ţară de la Constanţa, unde am luat locul trei. Intrasem în baraj zece concurenţi dar am reuşit totuşi să obţin locul trei. Erau şi profesori acolo, Modest Amariei, Ştefan Rump, parcă aşa-l chema, şi alţii, băieţi de liceu, şi eu, un biet muncitor de la Botoşani, am luat locul trei din zece intraţi în baraj. În 1973, tot aşa, am câştigat pe filială şi am plecat la Oradea unde am luat o menţiune. Tot zece am intrat în baraj si o mică greşeală m-a dus la menţiune. Am participat şi la activităţile culturale şi când nu am putut eu participa, am făcut în aşa fel încât să vină oamenii. La şedinţe, la adunare, veneau profesori, doctori, actori, venea cineva care ţinea de activitatea culturală şi în condiţiile astea aduceam oamenii de la secţie. Închideam programul, urcam oamenii în autobuz şi-i aduceam de la secţie aici la colţ, de unde ajungeau la filială. Eram menţionat în materiale că fac şi contribui la activitatea de acolo. Nu mă lăudau, era un adevăr.

- Aţi fost un om activ, mereu în conducere. În momentul în care v-aţi pensionat de-a binelea, cum v-aţi găsit echilibrul? Cum decurg zilele dumneavoastră de pensionar, cum vă umpleţi timpul?

- Aici e mai complicat de povestit. E adevărat că m-am retras. Atunci eram mai tânăr, era altă situaţie, eram cu nevastă-mea, Dumnezeu s-o ierte, că a plecat….

- Aţi suferit foarte mult. V-am văzut, nu o dată, că vă dădeau lacrimile când vorbeaţi de ea…

- A trecut vremea. În ultima perioadă, de când am rămas fără ea, e mai complicat, e mai greu. Nu mai e ceea ce a fost, nu mai am nicio dorinţă, deşi la viaţa mea am fost un om care a tot ţintit ceva. Să fac ceva, să rezolv ceva. Vine o vreme când te opreşti.

- Încercaţi şi acum să vă stabiliţi câte un prag, o ţintă cum aţi spus mai înainte, pentru că aşa existenţa are o direcţie. Spuneţi-vă: îmi doresc să realizez un lucru mai simplu sau mai complicat şi îmi consum energiile pentru lucrul respectiv. Zilele nu trebuie să semene una cu cealaltă, pentru că vârsta a treia e, întradevăr, mai complicată. Eu o văd pe mama mea. Are şi ea 72 de ani şi a reuşit si ea să-şi găsească cadenţa. Hrăneşte nişte pisoi din cartier, se duce la o vecină şi beau cafeaua împreună, mai are câte ceva la televizor de văzut. Eu nu o aud niciodată seara spunând: azi m-am plictisit.

- Pentru un om sănătos, în ceea ce priveşte ochii, e altă socoteală. Care pot să se descurce în altă formă, îi felicit şi să le dea Dumnezeu cât poate. Pe vremuri, când a fost o treabă de făcut, am făcut. Dar în condiţiile astea, mă simt nefolositor.

- Nu aveţi nepoţi?

- Am unul, c-am avut doi copii, dar o fată „a plecat” de aproape zece ani şi am rămas cu băiatul acesta. Din punctul acesta nu pot spune că nu mă descurc, dar sufletul mi-i amărât, asta-i problema. În activitatea de la filială, cu care te mai poţi lua, am avut relaţii bune cu toţi instructorii culturali care au fost de la începuturi. Un domn Gavril, care…..

- A ajuns preşedintele Judecătoriei.

- A Tribunalului judeţean, a fost preşedinte. Un alt instructor, Creţu, după aia doamna Chwalek, care a trecut ulterior la contabilitate. A fost domnul Agafiţei, secretar, domnul Culincă - zeci de ani a lucrat aici la noi. Dintre toţi care au fost, am avut relaţii bune cu fiecare, ca să zic aşa. Relaţii bune am avut şi cu domnul Bursuc, Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească. A fost ales pe 8 iunie 1966 şi a murit pe 24 ianuarie 1986. Aproape 20 de ani a fost preşedinte. M-am înţeles extraordinar cu omul acesta, m-a sprijinit în activităţile mele. Pentru fiecare găsea o soluţie, să-l ajute, să facă ceva. După ce a plecat, a venit Nicu Bunduc, din februarie 1986, dar mai precis din 13 iunie 1986 când s-a stabilit în Birou funcţia de preşedinte. A fost şi el vreo 18 ani. După care a venit Tudorel Tupiluşi. Am avut relaţii bune cu toţi şi am încercat să fiu de folos.

- Ştiţi că ieri, când am sunat-o pe doamna Rodica Dodiţă şi am rugat-o să vină la filială pentru un interviu în care să vorbească despre tatăl dumneaei - domnul Bursuc - i-am simţit lacrimile în glas. A mărturisit că nu poate să vorbească, deşi e trecut la cele veşnice de atâta vreme. În momentul când cineva îi aduce aminte de tatăl ei, începe să plângă! Am auzit multă lume vorbind extrem de laudativ despre fostul preşedinte. Şi în momentul de faţă tabloul domnului Bursuc este pe peretele filialei, mărturie a faptului că a fost un om deosebit.

- Am avut şi eu o contribuţie cu fotografia asta. Am spus tot timpul: merită să stea aici, la loc de cinste. Avea 57 de ani, om tânăr şi în putere. Dar inima nu l-a mai slujit şi „s-a dus”. Anul acesta, pe 24 ianuarie, când s-au împlinit 25 de ani de la „plecare”, l-am rugat pe Tudor, preşedintele, să dea un anunţ. El nu avea nicio treabă atunci, nici nu era venit la Botoşani când a murit, nu era în producţie. Dar eu care am trăit 20 de ani cu preşedintele şi ne-am înţeles, am găsit de cuviinţă ca acei care mai trăim să ne aducem aminte că acesta a fost un „om” şi în condiţiile astea nu pot să uit vreodată binele care l-a făcut. A slujit filiala asta, aproape era să moară pe drum. Atunci când a fost la Rădăuţi, s-a dus la drum ştiind că e bolnav şi a venit aproape gata înapoi. În ceea ce priveşte activitatea filialei, per ansamblu, a fost foarte bună, aşa fiind şi conducerea, salariaţii, preşedintele. Am fost apreciaţi în ţara asta, în cadrul Asociaţiei Nevăzătorilor a fost considerată o filială bună. Au fost salariaţi buni, să le dea Dumnezeu sănătate şi să se bucure de viaţă.

- Au avut şi multe de învăţat. Domnule Brumă, dacă nu ar exista o astfel de structură, cum ar fi viaţa nevăzătorilor din Botoşani? Cum s-ar descurca?

- Grea, mai grea pentru că întotdeauna aici se poate găsi o jalonare a drumului pentru nevăzători. Sunt ajutaţi, numai că după 1989 lucrurile s-au schimbat. Am avut şi nişte înlesniri care le mai avem în zilele de azi, chiar dacă se luptă careva să le ia. Filiala nu trebuie să dispară. Să nu ducă pe cineva mintea s-o desfiinţeze, aşa cu se desfiinţează alte instituţii în ţara asta. E de mare folos pentru oamenii care şi-au găsit un sprijin aici. Cum spunea domnul preşedinte Bursuc, „filiala nu este pentru mine sau pentru alţii care se mai descurcă, ci pentru cei mai necăjiţi, care au primit sprijin”. Deşi sunt şi din cei mai necăjiţi care critică activitatea filialei, nu-s mulţumiţi de una, de alta. Dar omul trebuie să fie conştient că am avut un mare folos cu filiala asta şi doresc să contribui şi pe mai departe. Le doresc sănătate la cei care ne mai slujesc, ne mai ajută, începând de la preşedinte, domnul Culincă, doamna Carmen Moraru şi toţi ceilalţi care de-a lungul timpului au făcut treabă. Eu mă număr printre cei de la început, dar ar trebui să ştie şi aceştia, de acum, că s-a luptat pentru nişte drepturi despre care unii acum habar nu au. S-a luptat mult, s-a pus suflet şi sănătatea la bătaie. Eu le doresc sănătate multă la fiecare şi mi-aş dori şi mie, dacă s-ar putea…

- Mulţumesc mult, domnule Brumă. O bătrâneţe senină, mai mult optimism, mai mult curaj şi veniţi mai des la filială. O să vedeţi că timpul trece altfel. O zi frumoasă şi numai bine.

(Interviu realizat de Carmen Moraru, noiembrie 2011)