Prima dată am întâlnit-o pe Jeana Coculeanu la un concurs pentru nevăzători, organizat la Muzeul Judeţean Botoşani. Era, cred, în 2006 şi făceam parte, în acea vreme, din juriul competiţiei. Am sesizat, încă de pe-atunci, că prezenţa ieşencei era una care cauza frisoane concurenţilor, doamna Jeana fiind, din câte mi-am dat seama, o abonată la un loc pe podiumul concursurilor de cultură generală.
După mai bine de un an, am reîntâlnit-o în competiţii, de această dată „din interior”, ca referent cultural la Filiala Nevăzătorilor Botoşani. Era, de fiecare dată, un concurent de temut, cu o memorie electronică, care destul de rar dădea rateuri. Pentru că, om fiind, se mai întâmpla şi asta. Cu spirit de revoluţionar, doamna Jeana taxa orice i se părea nelalocul lui în concursuri şi, nu o dată, îşi adjudeca cuveniţii lauri de învingător.
În toamna anului trecut, am reîntâlnit-o la zona Concursurilor „Pe meridianele lumii” şi „Imaginea ta contează”, organizată la Piatra Neamţ. I-am admirat, ca de fiecare dată, ambiţia şi cultura şi am făcut la un moment dat o fotografie cu trei „concurente senioare” – ce mi-a dat ideea unui articol. M-am gândit să scriu, pentru revistele centrale, despre cele trei decane de vârstă prezente în concurs, distinsele doamne reprezentând Filialele nevăzătorilor din Iaşi, Neamţ şi Vaslui. Am sunat la Iaşi şi am vorbit cu doamna Jeana, am scris la Neamţ şi nu am primit nici un răspuns, iar la Vaslui, recunosc, n-am mai contactat pe nimeni. Am avut mult de lucru în toamnă şi am abandonat ideea. Numai că realizez că am o datorie faţă de Jeana Coculeanu, care mi-a răspuns cu atâta căldură la telefon, acesta fiind şi motivul portretului de faţă.
Când vorbeşte despre sine, Jeana Coculeanu afirmă, cu umor, că „s-a născut în secolul trecut”, trecând, cu naturaleţe, peste ce e scris în buletin. De fapt, asta contează mai puţin, mult mai importantă fiind armonia cu anii pe care îi duci, mai greu sau mai uşor, peste timp şi vremuri.
De profesie medic generalist, doamna Jeana a resimţit primele simptome ale scăderii vederii în 1979, pentru ca peste trei ani să constate că nu mai poate citi. Din cei 27 de ani de profesie, 15 i-a petrecut fără să vadă. „Ultimul loc de muncă a fost la Şcoala de surdo – muţi de la Iaşi. Era caraghioslâcul de pe lume. Ei nu auzeau, eu nu vedeam… Am mai lucrat în Policlinica studenţească. Îmi foloseam auzul, făceam fişe în braille. Multă vreme am cărat picup-ul cu mine la serviciu, ca să ascult piese de teatru”, rememorează Jeana Coculeanu.
În 2000, a asistat la primul concurs de cultură generală şi a „prins gust”. „Din 2001, particip mereu. Am câştigat premii întâi la „Prietenii cărţii braille”, „Pe meridianele lumii”, „Carmen Sylva” şi mai multe locuri doi şi trei. La fiecare concurs am emoţii. Tremur şi mă întreb cine mă pune să mă duc. Partea cu învăţatul, în schimb, îmi place. Atunci când câştig, e o mulţumire de câteva secunde. Nu răspund niciodată „la ghici”, ci doar dacă ştiu. La concursuri, era frumos când trăia Ioan Todeancă. Cânta la acordeon, cânta din gură, era foarte frumos. Mi-am făcut mulţi prieteni la competiţiile la care particip”, mai spune doamna Jeana.
Principala ei pasiune e cititul, iar preferinţa merge spre cărţi de acţiune. „Pot sta 15 – 20 de ore să ascult. În special, iau cărţi de la Modest Amariei. Atunci când am idei, mai şi scriu, iar când sunt solicitată, mă mai ocup şi de matematică”, completează distinsa doamnă. (Interviu realizat de Carmen MORARU, noiembrie 2011)
