- Bună ziua, domnule Popa şi bine-aţi venit la sediul filialei. Ne-am întâlnit ultima dată acum două zile, la vreme de seară şi vreau să spun că am fost extrem de încântată când am realizat că sunteţi de fapt, în pofida a ceea ce scrie în buletin, un om tânăr. Faptul că aţi răspuns „da” la apelul de a veni la un curs de dans realmente m-a bucurat. Chiar, ce scrie în buletinul dumneavoastră? Câţi ani aveţi?
- 71.
- Mulţi înainte, domnule Popa. V-am auzit spunând, nu o dată, în şedinţele Filialei nevăzătorilor Botoşani că sunteţi aici de la începuturi. Când aţi venit în Botoşani?
- În august 1960.
- Unde-aţi făcut şcoala?
- Am absolvit şcoala profesională la Bucureşti, în învăţământul special.
- Aţi învăţat ceva anume?
- Da. Am făcut la început „cartonaje”, după aceea „coşuri” (împletituri), o secţie foarte frumoasă, pe urmă „perii”. Calificarea am obţinut-o în meseria de „perii” şi „operator de telefonie”. Ultima specializare în ultimul an de şcoală, pentru noi, cei care am fost cu carte mai multă
- A, deci nu toată lumea?
- Nu, nu. S-a făcut o selecţie. În afară de clasa de telefonişti, s-a înfiinţat şi prima clasă de masaj. Aici au mers elevii mai solizi, iar noi cei mai firavi am mers la telefonie. După aceea, ne-au înscris obligatoriu la liceul seral. Am învăţat la cel mai bun liceu de pe vremea aceea, Liceul „Mihai Viteazul”. Studiile liceale le-am terminat la Botoşani.
- Am înţeles că aţi avut funcţii de conducere încă de când eraţi elev? Ce-aţi fost?
- Am făcut parte din Comitetul de conducere al elevilor, comitet care reprezenta elevii din şcoală. Toate necazurile, toate bucuriile se rezolvau prin acel comitet. Am avut funcţie de organizator.
- Ce responsabilităţi aveaţi?
- Mă ocupam de adunările generale care aveau loc pe şcoală. Ne mai trimiteau educatorii să-i deşteptăm şi să-i trimitem la cursuri pe cei care se trezeau mai greu…
- Se dădeau sculaţi?
- Daaaa… Ei, mai erau unii un pic mai obosiţi.
- În ce an aţi ajuns la Botoşani?
- În 1960.
- Deci chiar înainte de a se înfiinţa filiala?
- Da, noi atuncea aparţineam de filiala Iaşi, unde era toată Moldova afiliată.
- Cine mai era la filiala Iaşi?
- Suceava, cu toată zona Bucovinei, Bârladul cu Vasluiul. Când am venit noi, am fost în număr de şase, parcă. Şi am fost solicitat la o singură şedinţă la Iaşi. Pe urmă s-au făcut demersuri şi s-a înfiinţat Filiala pe regiunea Suceava, din care făceam şi noi parte.
- Vorbiţi-mi despre acea perioadă..
- Ce să vă zic. Noi am fost primii nevăzători care am venit la Cooperativa „Progresul”, unde lucrau numai „oameni văzători”, dar cu alte deficienţe motorii. Nevăzători nu erau. Înaintea mea, cu vreo câteva zile, a venit un grup format din Cucu Nicolae, Axinte şi o fată – Maria Pitaru. Am fost bine primiţi, în primul rând de conducerea cooperativei.
- Cine era în conducere atunci?
- Preşedinte era domnul Butnaru, un om foarte de treabă, c-o bunătate-n el exemplară. Când m-am prezentat la cooperativă (n-am venit singur, ci cu doamna de la „Prevederi Sociale” care răspundea de nevăzători - doamna Iepure), domnul Butnaru m-a luat în primire şi „Hai băiete, la treabă”. Nu m-a-ntrebat de unde sunt, nici de foaia de sănătate… Am avut şef de secţie un domn Cazacu.
- Şi cu ce aţi început?
- Acolo se făceau mături. Eu în şcoală n-am făcut aşa ceva, dar domnul Cazacu m-a asigurat că am să-nvăţ la locul de muncă. Ce învăţasem eu, nu aveau la cooperativă. De fapt, coşuri aveau, dar în altă parte. Cu ajutorul lor am învăţat să fac şi mături. Am lucrat la mături un an de zile, răstimp în care m-au trimis şi la ales material pentru rogojini. Am lucrat cu un colectiv de oameni extrem de înţelegători şi ne-am înţeles ca-ntr-o familie de oameni cuminţi. Fiind calificat în meseria de operator telefonie, după un an am aflat că la noi în Botoşani a luat fiinţă o centrală telefonică la Spitalul Judeţean. Şi prin anumite relaţii…
- Era şi-atunci nevoie de relaţii?
- Eu personal am fost foarte mult ajutat de organele de partid. Am avut o cunoştinţă foarte apropiată şi datorită acelui domn (care cred că nu mai trăieşte), am avut trecere la toate organele de Partid. Şi am cerut ajutorul dumnealor, ca să pot să ocup postul pentru care aveam calificare.
- În ce an a fost asta?
- În 1961.
- Deci repejor…
- Da. Între timp am făcut rost de repartiţie; şi când m-am dus cu ea, mi-au spus: „Bravo, băiete”!
- Cine era director?
- Doctorul Răileanu, un chirurg ce era şi şef de secţie. Un om foarte de treabă, înţelegător, bine pregătit. Cererea mea a fost a 31-a de angajare pe acest post şi a spus că o să mă ajute.
- Aţi avut şi puţin noroc.
- Recunosc. Am avut, pentru că atunci încadrările se făceau prin Consiliul Popular, cu aprobarea lor. La început mai erau suspiciuni, dar după aceea ne-am împrietenit, văzând că eu cunosc meserie. După un an, domnul director a înlocuit vechea centrală cu fişe cu una automată. M-a-ntrebat dacă ştiu să lucrez pe aşa ceva şi i-am explicat că pe una la fel am făcut practică după terminarea cursurilor - la Fabrica „7 noiembrie”. La spital am fost foarte bine primit, comparativ cu ceilalţi. Era un domn, care când m-a văzut, s-a bucurat foarte tare fiindcă voia să-şi ia concediu şi n-avea pe cine să pună-n loc. A stat cu mine trei zile, în care am învăţat. Mai greu a fost să cunosc personalul.
- Câţi ani aţi lucrat la spital?
- 34, aproape 35.
- Cum aţi comunicat? Cred că s-au schimbat mulţi şefi în vremea aceea. Cred că vă ştiau toţi vocea. Poate vă cunoşteau mai mult vocea decât vă ştiau ca om.
- Aşa este. Am fost foarte apreciat. Colegele de la centrala oraşului, de câte ori aveam vreo urgenţă, mă serveau cu prioritate. La noi era Spital de urgenţă şi trebuia să fim „ceas”. Tot timpul am spus că este un serviciu de militar, pentru că intrai dimineaţa la 7 şi abia dacă puteai să mergi să bei o cană cu apă.
- Se putea întâmpla o nenorocire dacă nu făceaţi legătura repede.
- Sigur că da. Datorită acestui sistem de muncă mi-am schimbat total modul de viaţă. Şi-acum, abia dacă beau o cană cu apă pe zi.
- Nu-i prea bine nici aşa…
- Nu-i bine, dar asta este.
- Cât timp vă rămânea ca să veniţi la filială, să ţineţi legătura cu asociaţia nevăzătorilor?
- Ne întâlneam după-masa. Când am venit în ’60, grupa era condusă de domnul Hobjilă un domn în vârstă, muzicant de meserie. Doamna de la Prevederi Sociale m-a rugat să iau eu grupa-n primire, pentru că sunt mai tânăr. La Botoşani era o grupă de nevăzători destul de mare, dar majoritatea erau pensionari. Lucrători eram doar noi, cei veniţi în ’60.
- Ce făceaţi în calitatea asta? Eraţi tânăr…
- Ne ocupam cu strângerea cotizaţiei, făceam activităţi în cadrul grupei… Până când s-a a înfiinţat clubul nostru, aveam acces la cel al surdomuţilor, de aici, din centru şi la o cameră care era un pic mai la vale. Acolo mergeam cu doamna de la Prevederi şi ţineam şedinţele, ne mai citea câte ceva.
- Dacă oamenii aveau probleme vă implicaţi, reuşeaţi să rezolvaţi ceva pentru ei?
- Personal, dac-ar fi fost nevoie, poate că da, dar fiecare se descurca pe cont propriu. La noi organele de conducere - mai ales cele de partid - ne-au primit cu multă dragoste. Dacă mergea cineva cu o problemă de locuinţă, că astea erau cele mai importante, ne ajutau. Desigur, în limita posibilităţilor.
- Dumneavoastră cum v-aţi descurcat cu locuinţa?
- După ce m-am căsătorit, am stat 2 ani la socri. Între timp, ne-am înscris la spaţiul locativ, unde era un domn care se cunoştea din tinereţe cu socrul meu. A promis că o să ne ajute şi a şi făcut-o.
- La casă?
- Da. O căsuţă cu două camere.
- Staţi şi-acum acolo?
- Nu. Când ne-am mutat am făcut îmbunătăţiri: instalaţia electrică, uşi, geamuri, sobă... Am stat acolo patru ani. Apoi am avut posibilitatea de-am cumpărat căsuţa asta, unde stau şi-acum.
- Am sentimentul că pentru un nevăzător este mai bine să stea la casă. Ai un pic de grădină unde să ieşi, timpul trece altfel, nu? Decât la bloc, unde stai închis între nişte pereţi.
- Este un adevăr, dar să ştiţi că trebuie şi nişte ajutoare.
- E şi de lucru, nu?
- Este. Eu am avut mare sprijin de la mama mea, pe care am adus-o la mine şi-a stat aici până la moarte.
- Vă ajuta?
- Da. La tot ce era nevoie în gospodărie. Ea era talpa casei. Mama a fost cel mai mare ajutor al meu.
- Aveţi şi copii?
- Da.
- I-a crescut? V-a ajutat?
- De mici i-a crescut. Eu cu soţia mergeam la serviciu, şi ea rămânea acasă cu toată gospodăria.
- Vă invitaţi colegi de la filială, de la serviciu - acasă?
- Am mai invitat. Pe Cucu Nicolae cu care am fost coleg, pe Viorel Mateciuc, care nu mai este. Veneau băieţii pe la mine.
- Mi s-a spus că aţi cântat la vioară. Eu nu v-am auzit niciodată.
- Nu m-aţi auzit pentru că am avut nişte probleme acasă şi nu mi-a mai ars să mai cânt.
- Unde-aţi învăţat?
- La Bucureşti, la şcoala profesională, unde era şi o clasă de muzică. Am învăţat cu profesorul Barbu.
- Şi aţi activat în taraful filialei, aţi fost la concursuri?
- Da. În formaţie erau Titi Andrei la acordeon, Florea Mureş la saxofon şi contrabas. Cântam cu diferite ocazii, cum ar fi la alegeri…
- Asiguraţi momentul festiv.
- Da.
- Aţi fost şi la concursuri?
- Am participat la concursurile mari, care se organizau în cadrul Asociaţiei.
- Înţeleg că aţi fost şi la concursurile de cultură generală şi că aţi avut rezultate.
- E adevărat. Ne pregăteam foarte bine, pentru că mergeam pe ideea că ori ne ducem bine pregătiţi, ori nu ne ducem deloc. Erau concurenţi ca Nicu Bunduc, Victor Brumă, Titi Andrei… Nu era concurs la care să nu intrăm în baraj.
- Şi de ce n-aţi mai participat?
- Eu citeam foarte bine-n negru. Citeam cu atenţie, luam notiţe, mă pregăteam bine. Asta până prin anii ’80, când a început să-mi slăbească vederea şi nu mai puteam să citesc. Cine este obişnuit să citească în negru, greu se-nvaţă-n Braille. Citind în scris obişnuit, ai în faţă rândurile şi memorezi mult mai uşor.
- Asta se cheamă memorie fotografică. Eu aşa făceam la examenele de la facultate. În momentul când trăgeam biletul cu subiecte, îmi apăreau paginile respective. Ca şi cum erau fotografiate.
- Asta era la mine. Şi din moment ce n-am mai putut citi, am terminat-o. Am încercat eu să audiez…
- Nu-i acelaşi lucru, nu?
- Nu.
- Am discutat odată cu domnul Bunduc despre alfabetul Braille şi el îmi spunea că dacă nu simte cu buricele degetelor, dacă nu ajunge informaţia până-n creier, nu se-nregistrează. Nici Cd-ul audio am înţeles că nu-i o rezolvare. Mulţi spun că pe ei îi adoarme.
- Braille am învăţat şi eu foarte bine. Dar nu citeam numai cu degetele, ci mai trăgeam şi cu ochii.
- Era o lectură combinată.
- De asta nici în prezent nu pot citi cu degetele. Mi-ar fi plăcut.
- Păi încercaţi, încă nu-i târziu. Aşa cum aţi putut veni la dansuri sunt convinsă că puteţi învăţa foarte repede şi braille-ul. Poate vă-nscrieţi la concursul din primăvară, la „Prietenii cărţii braille”. Domnul Bunduc după ce a făcut o pauză, aproape a promis că vine în primăvară la concurs. Există oameni cu o memorie „infernală”. N-am prea întâlnit în lumea dinafară mulţi care să aibă o memorie aşa de bună. Mă uitam la domnul Bunduc, că am participat cu dumnealui şi la faze zonale şi naţionale şi vedeam cum răspunde, ca un ceasornic. La perfecţie; eu nu ştiu dacă aş putea.
- Noi am avut băieţi bine pregătiţi, cum a fost Todeancă. Ştiţi foarte bine cum se pregătea.
- E o mare lipsă. L-am cunoscut. Era un om care venea în fiecare zi la filială, parcă aveam impresia că semnează condica. Era extrem de implicat. Un om cult. Domnule Popa, ce momente importante din viaţa asociaţiei v-au rămas în memorie?
- Ar fi cel din 1961, când a luat fiinţă filiala judeţului Suceava.
- Cu sediul la Rădăuţi.
- Da, pentru că acolo era o grupă mai mare de nevăzători, care absolviseră şcoala cu un an-doi înaintea noastră. Toţi care absolveau erau trimişi la Rădăuţi, pentru că la Suceava nu aveau secţie. Am fost chemaţi şi noi de la Botoşani şi l-am ales pe domnul Niculescu. Era un om în vârstă, deştept. Făcuse facultatea la Cernăuţi şi a rămas fără vedere pe parcurs. La Botoşani ne adunasem deja mai mulţi. Eu eram şef de grupă. Trebuia să întocmim dări de seamă, cum ne cerea filiala. Apoi au început să vină la noi grosul absolvenţilor, ca Victor Brumă, Pieptănaru şi alţii, printre care şi domnul Bursuc. Şi el un om deştept. Venise din mediul rural, şcolarizat în tinereţe la Bucureşti. Când s-au făcut din nou alegeri, am venit noi cu omul nostru, care a câştigat până la urmă cu un vot în plus. A fost un pic de agitaţie, dar... L-am înscăunat exact cum a fost înscăunat Cuza.
- Un moment solemn.
- Solemn, da. După venirea dânsului a început să crească activitatea culturală între noi, grupa de la Rădăuţi şi mai târziu cu cea de la Suceava. A devenit o filială bogată în toate ramurile de activitate. Pe plan sportiv am participat la multe concursuri. Am mers la Galaţi şi eu şi Victor Brumă.
- La ce? La atletism?
- Da.
- Aveaţi forţă? Că sunteţi slăbuţ.
- Am avut forţă, pentru că în ’59 am fost cu formaţia de artă atletică uşoară, aşa se chema atunci, la Leningrad.
- Era greu de trecut graniţa pe vremea aceea?
- Nu. Pe noi nu ne-a afectat cu nimic. Ne-a chemat doar să vadă dacă suntem noi în fotografie şi-atât. Era un concurs între ţările socialiste.
- Domnule Popa, cât credeţi că este de importantă filiala pentru membrii ei? Cum s-ar descurca dacă o astfel de structură n-ar exista?
- Doamnă, eu n-aş putea concepe nimic fără organizarea asociaţiei. Eram încă elev când s-a pus baza asociaţiei nevăzătorilor. Unii au cam privit cu oarecare dispreţ acest eveniment, dar pe aceia noi îi numeam cozi de topor, pentru că asociaţia a avut menirea să ne coordoneze activitatea culturală, spirituală, tot felul de activităţi după ce-am trecut pragul şcolii în viaţa civilă. Asta a fost menirea asociaţiei. Fără ea noi nu puteam să pătrundem nicăieri. S-au înfiinţat filialele, ceea ce ne-a conferit o mai mare putere locală. Filiala noastră, ca şi celelalte probabil, a fost foarte bine apreciată de către organele de Partid şi Consiliul Popular. Cu orice problemă se duceau reprezentanţii noştri, se rezolva. Numai câte butelii de aragaz s-au dat şi câte locuinţe, când au început să se construiască blocurile.
- Am înţeles de la domnul Bunduc că la un moment dat se şi refuzau apartamente. Aveau de unde să aleagă, sunt membri ai filialei care stau în zone foarte bune ale oraşului.
- Aşa este. Au fost foarte mult lângă noi organele de conducere. Nu putem să negăm.
- Când vorbiţi de butelii mă strânge-n spate. Când eram copil, stăteam şi aşteptam maşina şi mă rugam de cineva să urce butelia până sus, la maşină, şi să mi-o schimbe.
- După o vreme, conducerea filialei a organizat schimbul de butelii aici, la sediu. A fost un ajutor foarte important. Am mai fost ajutaţi când era criză de alimente. Cei din cooperaţie aveau un chioşc de la care ne mai aprovizionam şi noi, ceilalţi nevăzători.
- La Botoşani lumea a trăit puţin mai bine, cel puţin cu mâncarea. Se mai găsea. Mai tăiai un viţel, era parcă şi o fabrică de conserve…
- Într-adevăr, la noi în Botoşani nu s-a murit de foame niciodată.
- La Câmpina, unde am luat repartiţie, se cam făcea foame, să ştiţi. Dacă nu mâncam un prânz la fabrica unde lucram, nu ştiu zău ce mai mâncam pe-acasă.
- Aşa a fost, din păcate. La noi în Botoşani am dus-o, cum spune în Biblie, ca-n sânul lui Avram. Era pâinea la cartelă, dar noi mai luam şi fără. Şi-apoi nu luam pâine cu sacul, să se usuce acasă. Luam două-trei, cât îmi trebuia.
- Am auzit folosindu-se aici la filială termenul de activist. Cei care sunt de vârsta a doua, de vârsta a treia, pot fi numiţi astfel. Cei care vin din urmă nu ştiu dacă se vor mai transforma în astfel de oameni, care să militeze pentru o cauză, să vină la concursuri. Greu se formează generaţia tânără. Greu o atragem.
- De unde s-o mai atragem? Pe vremuri veneau absolvenţii, erau încadraţi în muncă, cum a fost grupa de masori. Era tineret care se integra şi ducea mai departe activităţile noastre. În prezent e cam greu.
- Nemaifiind locuri de muncă…
- Nu mai avem tineret. De unde să-i ei, dacă omul n-are unde să lucreze. Acuma se mulţumesc cu ce le dă: şomaj, alocaţie socială.
- În ultimele zile despre asta se vorbeşte, pentru că nu se ştie ce va urma. Când au mai fost momente grele, a fost unitate la nivel de filială. Aţi mai fost la Bucureşti?
- Da.
- Când? În ce an?
- Nu mi-aduc aminte exact, dar era vorba de Ordonanţa 102. În Guvern au fost nişte oameni care ne-au înţeles.
- Deci de multe ori obţii mai multe cu vorba bună decât cu scandal?
- Asta da. Niciodată n-o să se poată rezolva cu scandal. O vorbă bună spusă la locul ei face ca toată lumea să fie apropiată de persoana respectivă.
- Mă gândesc la anii trecuţi, când profesorii au dansat pinguinul în faţa Guvernului.
- Nici aşa. Te duci acolo să faci măscăreli şi să te plângi că nu ai.
- Daţi-le un sfat tinerilor, care noi scontăm că vor veni, fiindcă filiala asta trebuie să mai reziste în timp.
- Sfaturi noi le putem da multe. Problema este câţi din ei le ascultă. Care vor ajunge în rândul nostru, este bine să participe, să fie activi, să fie permanent în mijlocul nevăzătorilor, pentru că fără sprijinul filialei şi al asociaţiei în general nu fac mare ispravă.
- De unul singur e cam greu.
- Normal că e greu. Mi-aduc aminte că atunci când au fost alegerile la Rădăuţi, pe mine m-au ales supleant în comisia de cenzori. Şi cei de la spital m-au apreciat foarte mult, pentru asta. Drept dovadă, peste câteva luni mi-au dat prin sindicat aragaz şi butelie.
- Vă mulţumesc pentru interviu şi vă urez să rămâneţi mereu cu sufletul tânăr, aşa cum sunteţi acum. Şi se ne reîntâlnim cât mai des la filială.
- Mulţumesc pentru invitaţie, iar dumneavoastră vă doresc o activitate frumoasă în cadrul filialei noastre. Şi să vă aşteptăm şi pe dumneavoastră.
- Nu ca membru!
- Nu ca membru: să lucraţi până la pensie.
- Mulţumesc domnule Popa.
(Octombrie 2011, interviu realizat de Carmen Moraru)
