- Este o zi de noiembrie, neplăcută şi rece ca toamna şi sunt în vizită într-o familie de nevăzători din Botoşani. Este vorba de familia Florea. Îl rog pe domnul Mureş Florea să ne spună câteva cuvinte despre domnia sa.
- Bună ziua. În primul rând vreau să vă spun că suntem o familie de nevăzători mai în vârstă. O simplă biografie ar debuta aşa: am început şcoala de nevăzători în 1955, fiindcă mi-am pierdut vederea de mic, de la patru ani. În 1963 am terminat şcoala generală la Cluj, după care am făcut şcoala profesională la Bucureşti, unde am învăţat meseriile de perier, cartonagist, precum şi să fac mături. La Bucureşti am fost la clasa de muzică îndrumată de domnul profesor Viorel Crăciun.
- După terminarea şcolii de la Bucureşti, unde aţi fost repartizat?
- La Rădăuţi, regiunea Suceava, unde am stat patru luni, de la 1 iulie până la 1 noiembrie 1966. Apoi m-am transferat la Botoşani, unde m-am căsătorit şi unde locuiesc şi acum.
- În Botoşani aţi lucrat la cartonaj la cooperativa din localitate, nu?
- Da. Am început mai întâi ca muncitor la mături, o perioadă de timp. Pe urmă, când a fost mai puţin de lucru acolo, am lucrat la perii. Apoi, începând cu anul 1970, s-a înfiinţat secţia de cartonaj, unde am lucrat până la pensionarea mea din 1992.
- Cum aţi rezolvat problema locuinţei în Botoşani?
- Am primit primul apartament în anul 1969, fiind ajutaţi de Filiala nevăzătorilor. M-am mutat în alt apartament în 1975 şi apoi, în 1979 mi-am cumpărat un apartament proprietate personală. Am făcut contract prin C.E.C. şi aşa avem apartamentul nostru, de atunci.
- Aveţi şi o familie.
- Desigur că da. Avem doi copii care sunt mari, o fată de 34 de ani şi un băiat de 38 de ani. Amândoi sunt deocamdată la Botoşani. Stau tot la noi în casă, întrucât la noi în judeţ sunt probleme grele, industria e cam la pământ. Copiii lucrează în confecţii, unde se câştigă puţin, motiv pentru care stau cu noi.
- Aş vrea să vorbim puţin despre pasiunile dumneavoastră. Ce v-a determinat să intraţi în orchestra filialei din Botoşani?
- După cum spuneam, când am fost la şcoală la Bucureşti, am fost cooptat la clasa de muzică a domnului profesor Viorel Crăciun, care mă cunoştea de la şcoala din Cluj, pe când era student. Pe atunci, prin anul 1960, cântam în orchestra filialei de la Cluj, la contrabas, dar şi în orchestra şcolii unde învăţam. Mergând la Bucureşti la şcoala profesională, am învăţat şi saxofonul. Am cântat în orchestra şcolii, ca saxofonist şi contrabasist.
- Aţi continuat şi la Rădăuţi?
- Acolo mai puţin, pentru că am stat doar patru luni. Totuşi, am participat la un concurs care se făcea în acea vreme, numit „Dialog pe aceeaşi scenă”. Ne-am întrecut în cadrul aceleiaşi filiale cu grupa nevăzătorilor de la Botoşani şi am ieşit la egalitate.
- Povestiţi, vă rog, cum s-a înfiinţat orchestra filialei nevăzătorilor din Botoşani, care se ştie că a obţinut rezultate foarte bune de-a lungul timpului! - Orchestra filialei sau mai bine zis formaţia filialei Botoşani, pentru că nu o putem numi chiar orchestră, fiindcă nu suntem aşa de mulţi, are un început cam greu. Nu am fost mulţi oameni care să ne pricepem la muzică, dar, după anii 1970, când au venit o serie de tineri absolvenţi, în special familia Surugiu, Aurel, Sandu şi Constantin, împreună cu noi, cei dinainte veniţi, am reuşit, împreună cu fostul nostru dirijor, bun prieten şi extrem de ataşat de noi, Mitică Amarghioalei, să obţinem multe succese locale şi republicane.
- Ce înseamnă pentru dumneavoastră muzica?
- Muzica înseamnă foarte mult pentru mine. Ascult muzică de toate genurile, de dimineaţă până seara. Îmi place muzica uşoară, muzica populară, opereta.
- În orice caz, este o artă pe care o înţelegeţi bine. Vă delectează şi vă deconectează.
- Da, aşa este. Îmi desfăşor toate activităţile ascultând muzică.
- Aş vrea să vă mai întreb despre o pasiune a dumneavoastră, mai rar întâlnită în lumea nevăzătorilor. Vorbiţi-ne despre activităţile dumneavoastră manuale, despre priceperile legate de mecanică, de tâmplărie ş.a.
- Încă de la şcoala de la Cluj am avut maiştri buni în meseriile pe care le-am făcut acolo. La perii şi la atelierul de frânghii am învăţat multe lucruri deosebite. Am făcut plase de handbal, de volei, cu maistrul Ciortea, cu maistrul Dănilă. La şcoală la Bucureşti am învăţat cu maiştrii Mircea Hanghir, maistrul Costică şi alţii, la cartonaj, perii şi mături. O foarte bună îndemânare am căpătat de la tatăl meu care era tâmplar. De când eram mic, chiar dacă nu vedeam (vederea mi-am pierdut-o treptat, nu dintr-o dată), mă punea să lucrez alături de el. Cu timpul m-am deprins şi, mai ales, mi-a plăcut. În afară de asta, când m-am angajat la cartonaj, fiind lipsă de mecanici, când apăreau nişte probleme, câte un pic, câte un pic am început a pune mâna pe chei şi alte scule şi am făcut reglaje la maşini, activitate care a început să mă pasioneze. Când lipsea mecanicul o zi, două, trei sau chiar cinci, puteam să-l înlocuiesc cu succes. În afara maşinilor de capsat, unde era vorba de mecanică fină şi unde nu mă descurcam.
- V-aţi făcut şi acasă un mic atelier în balcon şi aveţi câteva scule…
- Da, am o menghină, o maşină de găurit, un polizor şi alte câteva scule de care am neapărată nevoie. Pot să rezolv mici probleme de tâmplărie. Mă străduiesc să nu-mi lipsească din casă şipci mai lungi, mai scurte, mai înguste, mai late, perfect drepte. Am prieteni care mă ajută, mi le fac, după care le fixez cu ajutorul menghinei, al cheii franceze, cu cuie etc, ca să pot tăia cu ferăstrăul o linie dreaptă. Astfel reuşesc să rezolv problemele pe care le am.
- Dumneavoastră aţi făcut şi produse finite interesante. Diplomatul în care îmi păstrez eu laptopul e creaţia dumneavoastră. Sunt mulţumit şi nici nu cred că aş fi găsit în magazin aşa-ceva. Cum aţi reuşit?
- Am recondiţionat un diplomat, care era în bună măsură deteriorat. Am croit nişte bucăţi de carton pe care le-am aplicat ca întăritori la colţuri, laterale, lungime-lăţime. Pe urmă i-am croit feţele şi lateralele şi le-am îmbrăcat în material, lipite cu un adeziv (Aracet). Le-am lipit la locul lor şi asta a fost!
- Cum tăiaţi dumneavoastră materialele textile?
- Pun două şipci, una deasupra şi cealaltă dedesubt, măsor cu metrul şi strâng la capete cu nişte dispozitive sistem traforaj pe care le am. Cu cuţitul, pe lângă şipcile aşezate după cum am spus, tai materialul la dimensiunea care îmi trebuie.
- Dar presupun că sunt unele operaţii la care trebuie să cereţi ajutorul persoanelor care văd din casă.
- Cu siguranţă. Sunt operaţii de lipit în care aş putea să mă murdăresc, eu sau lucrurile din jurul meu, şi acolo cer ajutorul.
- Important este că dumneavoastră ştiţi să coordonaţi lucrurile chiar şi când să cereţi sprijinul celor apropiaţi. Ce alte produse finite aţi mai făcut, pornite de la zero, pentru dumneavoastră sau pentru alţii.
- Am făcut doar pentru folosinţa familiei mele. Etajere, suporturi pentru lămpi, veioze – modele mai simple.
- Am admirat la dumneavoastră nişte suporturi pentru CD-uri…
- Da, am făcut suporturi pentru CD-uri, chiar nişte casete îmbrăcate în vinilin în care să pot băga CD-urile, ca să fie protejate mai bine.
- Cum păstraţi dumneavoastră evidenţa CD-urilor? Cum procedaţi?
- Foarte simplu. Îmi cumpăr coli de carton, Duplex şi fac singur coperta. Cumpăr CD-uri fără cutii de plastic sau plicuri, le înregistrez cu ce doresc, apoi le introduc în coperta de carton pe care am făcut-o şi scriu în alfabetul Braille, cu ajutorul plăcuţei de scris, ce conţin.
- Ce intervenţii puteţi face dumneavoastră la instalaţiile sau la aparatura pe care o aveţi la domiciliu?
- La instalaţia electrică întrerup curentul de la tablou şi schimb o priză, un bec. Ajutat de copii, am putut să instalez şi nişte aplice rotative prin casă.
- Dar la instalaţia sanitară?
- Aici e mai simplu. Pot schimba singur un obârtai, un robinet, o baterie. Pot schimba, dacă este nevoie, toată instalaţia de la o chiuvetă.
- Ce părere aveţi despre mulţi dintre nevăzători care l-au luat pe „nu” în braţe? „Ei nu pot face pentru că nu văd”, nu pot nimic până la urmă.
- Cu principiul acesta nu prea sunt de acord. Pot fi unii dintre nevăzători care se descurcă mai greu, dar am impresia că mult mai mulţi dau dovadă de lipsă de voinţă. Şi, mai ales acum, de la Revoluţie încoace, nemaifiind încadraţi într-o colectivitate, parcă cei mai mulţi s-au cam pierdut.
- Acolo se influenţau, învăţau unii de la alţii...
- Ne învăţam, ne ajutam, chiar dacă ne mai certam, mai ţipam unul la altul, ne îndemnam şi mergeam înainte.
- O pasiune mai recentă este calculatorul. Ce aţi reuşit să învăţaţi?
- Cu calculatorul, ca să fiu sincer, am început şi eu puţin, dar nu am înaintat prea grozav. Am fost ocupat cu treburi prin casă, cu nişte modernizări, am mai avut şi nişte necazuri cu el. Dar, cred că voi fi ajutat de ceilalţi colegi, în special de Costică Surugiu, Cezar Vieru, preşedintele... Acum la filială s-a introdus internet şi sper că mă voi adapta şi eu cât de repede la noile condiţii.
- Interesant că, deşi dumneavoastră aveţi o anumită vârstă şi aţi ieşit din colectivitate (aţi ieşit la pensie forţat de împrejurări, pentru că probabil aţi mai fi lucrat), totuşi vă adaptaţi la noile cerinţe, la noile posibilităţi ale tehnicii. E clar că sunteţi un luptător.
- Nu pot să stau, că dacă stau, mor. Eu am copii şi trebuie să merg înainte ca să-i pot ajuta mai departe.
- Spuneţi ceva şi despre pisoiul pe care-l aveţi.
- Am avut o pisică şi nu mai e. Ne era tare urât şi am adus un motănel pe care îl iubim cu toţii. Ne place, chiar şi copiii se joacă cu el de câte ori au ocazia.
- Cum vă împăcaţi cu vecinii şi cu alte persoane, cu care veniţi în contact?
- Cu vecinii nu am nici cea mai mică problemă de 26 de ani de când stau în bloc. Nu le-am făcut necazuri şi nici ei nu m-au supărat niciodată, în toţi aceşti ani de când locuim împreună. Mă împac cu toţi, dar mai mult am avut de-a face cu unul de deasupra mea care m-a ajutat de câte ori i-am cerut. Când aveam ceva mai complicat la instalaţia electrică sau ca să regleze lumina pe scară, ca să se descurce copiii mei când veneau de la şcoală.
- Presupun că şi dumneavoastră le săriţi în ajutor când aveţi cu ce şi când puteţi s-o faceţi.
- Sigur că da, cu mare plăcere.
- Vă mulţumesc pentru interviul pe care mi l-aţi acordat şi, în încheiere, vă rog să adresaţi un îndemn tinerilor care vin din urmă!
- Eu aş vrea, nevăzător fiind de atâta timp şi trecând prin atâtea timpuri, şi bune şi grele, să doresc tuturor nevăzătorilor tineri să aibă curaj. Şi să ţină legătura cu organizaţia noastră, Filiala nevăzătorilor, pentru a-i sprijini şi a le rezolva probleme care sunt încă grele. Sperăm cu toţii că, încetul cu încetul, va fi mai bine şi pentru noi cei în vârstă, dar şi pentru tineret, căruia îi dorim şi mai bine.
- Vă mulţumesc! (Interviu realizat de Constantin Surugiu, 13 noiembrie 2005)
