- Bună ziua, domnule Bunduc. Bine aţi venit la sediul nou al Filialei Nevăzătorilor Botoşani, care este de fapt sediul vechi. Am făcut recent şi o sfinţire şi am remarcat că eraţi realmente emoţionat în momentul în care aminteaţi de vremurile de început ale acestei filiale. Aş vrea să vorbim pentru cei de-acum şi poate pentru nevăzătorii care vor veni despre cum s-a înfiinţat filiala, cum erau acele timpuri… Dar, mai întâi, spuneţi-mi în ce an aţi terminat şcoala şi când aţi venit la Botoşani.
- Ori de câte ori am ocazia să vorbesc despre începuturile asociaţiei şi, mai ales, ale filialei noastre, mă încearcă un sentiment de nostalgie şi de mulţumire, până la urmă, pentru că eu personal am avut şansa să fiu aproape de la începutul activităţii filialei noastre. Am venit la Filiala Botoşani (atunci se chema Suceava) în 1964. De-atunci sunt membru al asociaţiei şi am activat în tot ce s-a întreprins aici.
- Era dificil cu sediul la Suceava? Cum reuşeaţi să ţineţi legătura?
- Sediul era pe fosta structură a Regiunii Suceava, dar sediul filialei era la Rădăuţi – Bucovina, pentru că acolo era o cooperativă. Pe-atunci, filialele se organizau în jurul unor locuri de muncă, ce se găseau, în special, la cooperativele de invalizi. Şi-acolo fiind mai mulţi, în 1961 un grup de nevăzători a înfiinţat Filiala Suceava. Noi fiind raion, Raionul Botoşani, am avut la început – cum se cheamă acum – o grupă. Atunci am avut un club, exact unde e sediul filialei, acum. A fost o primă cărămidă pe care noi botoşănenii am pus-o la întemeierea, la întărirea acestei filiale.
- Ce dotări avea clubul în acea vreme?
- Era o singură cameră, cu câteva cărţi în Braille şi foarte puţine „în negru”. Nici aparat de radio nu era. Abia în 1965 am fost dotaţi cu un astfel de aparat. Nu mai vorbesc de alte dotări, de magnetofoane, de casetofoane. Abia mai târziu au început să fie dotate cluburile.
- Cam câţi nevăzători erau în Botoşani, pe-atunci? Veneau la sediul filialei? Putea fi atraşi?
- Şi-aici, ca şi în alte zone, nucleul activităţilor a fost organizat în jurul nevăzătorilor care lucrau la Cooperativa „Munca Invalizilor”, sau, mai înainte, „Progresul”. Ei bine, veneau. Aici în raionul Botoşani erau câteva zeci, probabil. Noi la cooperativă în anii aceia eram vreo 20 - 30, apoi s-a ajuns la 40 – 50. Uşor – uşor au început să fie încadraţi ca maseuri, ca telefonişti şi lucrurile au început să se mai dezvolte, ca activităţi, ca valoare a activităţilor. În 1968, toamna, după ce s-au înfiinţat judeţele, noi botoşănenii – în frunte cu fostul preşedinte, Gheorghe Bursuc, căruia îi aduc şi-acum un omagiu deosebit, am reuşit şi am mutat filiala de la Rădăuţi la Botoşani.
- A fost un câştig real…
- A fost un mare câştig. Aici la Botoşani, între timp, s-a constituit un nucleu de băieţi, cum le spuneam noi, foarte activi, care în timp şi-au dat nota valorii în activităţile organizate. Veneau fără să fie traşi de mânecă, pentru că…
- Le plăcea…
- Da. Şi era o emulaţie… În ianuarie 1969 s-a mutat sediul la Botoşani. A rămas în componenţă şi judeţul Suceava şi am funcţionat până în 1991 ca filiala interjudeţeana Botoşani – Suceava. Structura amintită a avut nişte rezultate deosebite de-a lungul timpului, chiar dacă era o filială mică, în comparaţie cu alte filiale din ţară.
- Câte filiale erau în ţară?
- Până la Revoluţie, au fost 16, pentru că se formaseră pe fosta structură administrativă a ţării, cu cele 16 regiuni, care au existat până în 1968. Foarte puţine erau judeţene, majoritatea erau interjudeţene, care aveau în componenţă două, trei sau patru judeţe. La noi erau numai două şi am funcţionat aşa până în 1991, când judeţul Suceava şi-a făcut filială proprie.
- Când aţi intrat în conducerea asociaţiei?
- De la 20 de ani – că aşa era statutul atunci – am fost ales în structurile de conducere ale asociaţiei. Am fost mai întâi în Consiliu, apoi 14 ani vicepreşedinte pe probleme culturale, iar după dispariţia prematură şi regretabilă a domnului Bursuc, am fost nevoit să vin. Nu-i glumă! Asta s-a întâmplat în 1986, iar totul era foarte greu din cauza restricţiilor, a piedicilor care se puneau, de tot felul. În 1986 am preluat conducerea Filialei, pe care am dus-o până în 2004.
- Vorbeaţi de piedici… Am descoperit într-un material scris de secretarul Filialei, domnul Marcel Culincă, faptul că, până în 1977, s-au mai putut organiza conferinţe ale Filialei, ulterior nemaiobţinându-se aprobarea „organelor de partid şi de stat”, cum se spunea în acea vreme. Iar următoarea conferinţă a fost organizată în 1990. Ce se întâmpla? Le era frică de faptul că se adunau nevăzătorii laolaltă?
- Da, aşa este. La început, conferinţele se ţineau regulat. Apoi au început să vină tot felul de piedici, ce am aflat ulterior că veneau de la „Cabinetul 2”. „Ce să se mai organizeze, ce mai vor şi orbii ăia?”. Iar fac o mică paranteză… Dacă s-a ajuns ca după 1980, nevăzătorii să nu mai aibă acces la învăţământul superior… Asta a fost o crimă… Revenind la conferinţe, la început se ţineau din trei în trei ani…’69,’72,’75… S-a făcut în ’77 o excepţie, în sensul că se dorea să se organizeze anul următor, ca să se ţină şi conferinţa naţională… Noi am grăbit lucrurile şi s-au ţinut conferinţe pe filiale, în toată ţara… Când să se ţină în 1978 conferinţa naţională, s-a dat un ordin strict de oprire şi cu asta s-a terminat totul… Şi nu s-a mai putut mişca nimic decât în 1990, în mai, când au început să se ţină conferinţe. Vreau sa vă spun că erau mari probleme. Oameni din conducerile filialelor, chiar din Consiliul Naţional au dispărut, au plecat, au murit şi nu mai aveau la un moment dat cu cine să-i înlocuiască în organele de conducere. La nivel de filială, cum am mai spus, am mai ţinut conferinţe, dar la nivel de ţară, când a fost ales Mateescu, nu s-a mai ţinut nicio conferinţă până în 1990. Aproape două decenii, Consiliul Central aproape că dispăruse, au rămas foarte puţini. În timpul acela s-au schimbat vreo trei preşedinţi care nu erau aleşi tocmai statutar, dar nu era altă şansă. În legătură cu numărul de membri, după Revoluţie, noi şi cu judeţul Suceava eram vreo 8 - 900 de membri, dintre care în jur de 500 la Botoşani. Dar nu asta e important ci că, în anii aceia grei am menţinut drumul asociaţiei. Au fost oameni deosebiţi, în toată ţara. La noi nu-l uit niciodată pe domnul Bursuc, care a avut un mare merit în punerea bazei acestei filiale. Iar eu, fără să fiu lipsit de modestie, mă mândresc fiindcă am fost şi eu pe-acolo şi-am dat o mână de ajutor. Am făcut-o din toată inima, alături de mulţi alţii. Din păcate, unii dintre ei nu mai sunt şi vreau să le aduc un prinos celor care-au dispărut. Pentru că astăzi mai sunt mult prea puţini din cei care-au fost de la începutul filialei.
- Numiţi-i pe cei care au realizat ceva la această filială şi sunt trecuţi la cele veşnice.
- Aş începe cu domnul Bursuc. Apoi cu Andrei Constantin de la noi de la Botoşani, Aurel Surugiu, Ion Todeancă, cărora li se adaugă mulţi din zona Sucevei: Adrian Ciobanu, Ion Grămadă – care a fost şi preşedinte, ca să nu mai vorbesc de primul preşedinte al filialei noastre, cum era atunci Suceava, Niculescu Dionisie.
- Ştiţi ce realizez eu? Că această filială este ca un fel de familie, cu bune, cu rele. În momentul în care se întâmplă ceva bun, se bucură mai mulţi, dacă un om „pleacă dincolo” supărarea este generală. Informaţia circulă foarte repede şi oamenii rezonează la ceea ce li se întâmplă semenilor lor.
- E posibil să se fi schimbat multe. Sunt atâtea posibilităţi acum, de deplasare, cu televiziunea, tehnici moderne…
- Se comunică altfel…
- Categoric. Atunci era altfel. Veneau oamenii la club după lucru. Şi se lucra câte 10 – 12 ore şi nu lucrau de dragul de a se juca. Şi se lucra foarte greu, la mături, la perii, după aceea la cartonaj. Era muncă, efectivă. Veneau mulţi cu plăcere, se deconectau la filială. Nu mai vorbesc duminicile, la concursuri…
- Concursurile le-am descoperit şi acum patru ani, când am venit aici. Dar ce făceau oamenii, pe vremuri, la club?
- Erau cercuri de lectură. Se formau grupuri de 3 – 7 oameni, iar referentul cultural (instructor, în acea vreme), le citea. Nu erau cărţi în Braille destule. Iar mulţi erau membri la noi, dar nu ştiau Braille-ul. Mai erau cercuri gospodăreşti, care se ţineau la cămin. Veniseră, într-o perioadă, multe fete şi se ducea o salariată de la noi care le citea reţete culinare, sfaturi practice ş.a.
- Erau foarte multe întâlniri cu personalităţi ale oraşului, aveam foarte bune colaborări. Veneau de la bibliotecă, cu casa de cultură, cu Clubul „23 august”. Apoi erau jocuri, care le plăceau oamenilor. În anii ’70 au început să aducă table adaptate, remi. Şi eu jucam remi. Ne adunat 7 – 8 oameni şi jucam remi. Stăteam 2-3 ore.
- De ce nu mai avem remi? Eu nu am văzut…
- S-au pierdut şi rău s-a făcut. Recunosc că nu le-am strunit… Trebuia să iau o garnitură şi s-o ţin de model… Erau extrem de bine realizate. Nu la noi, la o fabrică. La remi jucau cei ce erau mai în vârstă, mai statici. Dar veneau… Multe activităţi erau planificate şi se ţineau. La popice, care nu se mai pot ţine acum, veneau foarte mulţi. Şahul, încă a mai rămas, din fericire, tablele au crescut din nou şi asta e bine. S-a încercat la un moment dat goalball-ul, numai că este pentru tineri şi n-a mers. Se făceau excursii, se făceau orientări. Pentru cei orbi 100% făceam concursuri de orientare. Şi le prindea bine, la mulţi, pentru că nu era ca acum, cu însoţitori. Atunci mulţi trebuiau să se deplaseze singuri la serviciu, la cumpărături.
- Cred că era şi mai simplu să vă deplasaţi prin oraş. Reuşeaţi să ajungeţi, singur, de-acasă la serviciu?
- Sigur că da. Din punct de vedere al orientării, era foarte bine. Cel puţin la noi, la Botoşani, străzile erau structurate foarte bine, cu trotuare. Despre circulaţie nu mai vorbesc. Eu, cel puţin, am umblat singur vreo 30 – 40 de ani, până în 2000, fără nici un fel de probleme. Acum nu mai am curaj. E tramvai, toată ziua se schimbă lucrurile, ca să nu mai vorbesc de trafic. Ei bine, toate acestea s-au făcut datorită acestei asociaţii, care s-a înfiinţat foarte greu la nivel de ţară. Pentru că după război, n-au fost ei de-acord… Am avut înaintaşi pe Tănăsescu, Filip Nae, primii preşedinţi care au luptat ani de zile cu Puterea ca să dea aprobare să se înfiinţeze Asociaţia naţională a nevăzătorilor, care abia în 1956 a avut primul Congres. Apoi au fost filialele, care au avut un mare rol pentru nevăzători. În primul rând, pentru că erau foarte mulţi orbi adevăraţi, orbi 100%, cum le spun eu. E foarte bine că într-o bună zi ei o să dispară, pentru că e mare diferenţă între un orb 100% şi un slab văzător. Orbii ăştia 100% aveau probleme deosebite în comparaţie cu ceilalţi. Unde să se ducă?
- Asociaţia le oferea un loc…
- Mă mai gândesc la activităţi. Se fac şi acum, dar atunci eram şi mai tineri…
- Domnule Bunduc, acum vin tot cei de vârsta a II-a, a III-a Pe tineri îi aduci cu arcanul. Ce se întâmplă? Îşi găsesc altceva de făcut?
- E o mare problemă. Şi din câte văd eu, şi sunt ani deja, aproape că e fără soluţie. Faptul că nu au un loc de muncă, nu sunt în colectivităţi… Asta era esenţa, în trecut…
- Se cunoşteau la locul de muncă şi apoi veneau şi la club…
- Acolo discutau, glumeau, se mai şi certau, probabil… Se formau familii… Erau tineri, veneau de la şcoală şi poate nu chiar de la început, dar în câteva luni se angajau!
- Chiar, unde v-aţi cunoscut soţia?
- A fost mai târziu, aici, la Botoşani. Ea încă era elevă: venise la un concurs. Eu munceam deja de patru ani. La 15 ani şi şase luni, aveam carte de muncă! Burlăcisem eu destul… La 20 de ani, m-am căsătorit. Când mi-a dat primul apartament în Parcul Tineretului, în 1969, confort III sau IV, nici nu mai ştiu, am crezut că mi-a dat un palat.
- Era casa dumneavoastră…
- Stătusem vreun an de zile în chirie… Noroc că nu venise copilul… Cum să vă spun… Când închideam şi deschideam şi mi-am făcut lucruşorul meu şi nu-mi mai umbla nimeni cu el, era mare lucru… Ne-am mutat cinci familii la primul bloc care-a fost dat în folosinţă în 1969, în Parcul Tineretului. Eram vecini… Rolul asociaţiei era mare şi era aşa pentru că ni s-au dat acele locuri de muncă. Indiferent că erau la cooperativă, la masaj… Erau într-o colectivitate şi asta pe mulţi i-a făcut să se schimbe, să fie cu adevărat oameni. Dar aveau asigurată şi partea materială, din muncă cinstită. Când ştiai că vine ziua de salariu şi ţi-ai luat bănuţul, fiindcă ai lucrat şi marfa ta s-a vândut, aveai o satisfacţie! Cu bănuţii aceia ne-am cumpărat casă şi tot ce trebuie în casă. Făceam concedii. Nu exista vară să nu mă duc în concediu. Fie că luam bilete de la sindicat, fie că luam de la OJT.
- Înţeleg că s-a câştigat destul de bine la cooperativă.
- Foarte bine. Cam de prin 1973 până la Revoluţie, s-a câştigat foarte bine. Apoi au venit alte vremuri. Dar nucleul acesta vechi care este la noi, majoritatea şi-au făcut familii, şi-au făcut case, sunt acum părinţi, bunici, pentru că au fost organizaţi. Dar, au plecat din şcoli… Acum în şcoli nu se face mare lucru, iar dacă se face…
- E inutil…
- Da. E ceva care nu le e de folos. Nu că şcoala nu le e de folos, omul trebuie să înveţe ceva. Dar eu mă gândesc la viitor. Şi asta e foarte grav. Pentru că termină tânărul, puştiul, la 18 – 20 de ani…
- Şi nu are unde să se ducă!
- Da. Şi stă în familie… Este un avantaj că numărul orbilor adevăraţi s-a diminuat foarte mult şi acesta e un lucru bun. Cei cu resturi de vedere, se mai descurcă. Dar orbii adevăraţi, băieţi tineri, stau închişi, păi se termină!
- Eu vreau să vă spun că mama mea, care locuieşte la Gura Humorului, a venit la câteva activităţi ale filialei, inclusiv de Paşti, la Gura Humorului. A fost uimită văzând că oamenii se distrează, au firi deschise, nu sunt ursuzi…Ea cunoscuse câţiva nevăzători care trăiau în spaţiile lor închise, nu socializau, nefiind într-o astfel de structură organizată şi a sesizat o diferenţă foarte mare. Cred că rolul asociaţiei e primordial. Cât poţi să socializezi cu vecinii, cu rudele? Nu ştiu dacă e suficient…
- E utilă şi aceea… Dar omul aici, la asociaţie, se simţea între ai lui, se simţea la el acasă… Aici nu se jena prea tare dacă vărsa un pahar, dacă se împiedica de un scaun… Când merg în altă societate, majoritatea au reţineri… Şi-atunci, uşor-uşor te-nchizi… Pe când la asociaţie eşti ca acasă… Avea domnul Bursuc o vorbă, pe care n-o uit niciodată… El spunea: „Unde se simte mai bine orbul? Aici, între ai lui…”. Ne simţeam bine… Veneam câteodată duminica şi stăteam câte jumătate de zi fără să fie nimic planificat. Veneam 5 – 7… Apoi mergeam şi la o bere, sau beam aici o bere, dar nu pentru asta veneam…
- Se poate sta la poveşti, pur şi simplu… Cum v-am văzut mai înainte… Nu v-aţi întâlnit de-o bucată de vreme şi fiecare avea ceva de spus, de-şi dat cu părerea… Şi asta contează!
- Da, dar asta se întâmplă pentru că acei ce mai mişună pe-aici au trăit o viaţă activă. Maseurii au fost printre oameni, au avut relaţii, au cunoscut multă lume… Acum au plecat de-acolo, alţii în loc nu se duc, deşi sunt destui pregătiţi, pentru că nu se mai fac angajări… Salvarea trebuie să vină tot de la asociaţie, de la filiale… Organizându-se activităţi, cu deplasări, cu viaţă de club, cu cărţile audio…
- Când am revenit la sediul de lângă „Uspenia”, care arată incredibil, am avansat ideea reluării activităţilor de club, la terminarea programului. În ideea pe care aţi menţionat-o şi dumneavoastră mai înainte: ca oamenii să vină pur şi simplu, nu să fie ceva planificat. La ora 4, s-a terminat programul, nu se mai dau bilete, nu se mai face nimic altceva, ne întâlnim! O după-amiază la şah, într-o alta la table. În altă zi facem un cerc de lectură şi chemăm un actor sau un poet, care să aibă o voce mai lucrată… Altădată chemăm un medic… Sunt convinsă că fiecare gen de activitate va avea adepţi. Nu trebuie să vină toată lumea, zilnic. Poate că unii vor să vină să-l asculte pe medicul cardiolog…
- Ideea e foarte bună şi cred că e şi realizabilă. La început nici nu trebuie să vină toţi…
- Cinci oameni!
- Trebuie să fie un nucleu. Mai vin doi, mai pleacă alţii. Important e să se întâmple lucrurile acestea şi eu cred că o să se întâmple. Fiindcă aţi aminti de sediu, aici a fost prima cărămidă a filialei noastre, cu o lună înainte de a veni eu la Botoşani. Aici s-a dat sediul în iunie, eu am venit în iulie. Înainte era Cantina Săracilor. I se spunea „Cantina populară”, dar lumea o ştia de „Cantina săracilor”. Apoi ne-a dat nouă spaţiul. Am ţinut clubul până a venit filiala în 1968, apoi ne-a mai dat o cămăruţă. La Revoluţie am mai luat o cămăruţă… Tot ne-am întins, ca să punem face activitate… Am ţinut mult la sediul acesta, mai ales pentru zonă. Era undeva la trecere… Era Cartierul „Parcul Tineretului”, Centrul Vechi”, Piaţa, apoi s-au făcut Griviţa, „Împărat Traian… Era foarte bine pentru nevăzători. Treceau la Piaţă, veneau, plecau, se opreau la filială, să vadă ce mai e pe-aici. Era accesibil.
- Cât timp am stat la sediul Primăriei, la etajul V, a fost realmente dificil. Multora le era frică de lift – care mergea, de altfel, când avea el chef. Oamenii de la ţară nu se urcau în lift pentru nimic în lume! Ajungeau câte un bătrânel sau o bătrânică de 80 de ani care urcau scările pe jos, te apuca mila… Acolo nu era vorba de trecere, pentru că nu „trecea” nimeni pe la etajul V. Veneau numai dacă aveau o problemă absolut stringentă. A fost o perioadă în care oamenii s-au mai îndepărtat, de aceea e importantă revenirea „pe pământ”. Şi pentru noi e altfel. Deschizi uşa şi eşti „pe sol”. Mai vezi nişte copaci, mai vezi oameni… Te simţi altfel.
- Aşa e. E o mare realizare. Iar despre calitatea lucrărilor, numai cuvinte de laudă pentru Primărie.
- Fiindcă aţi pomenit de Primărie, spuneţi-mi ceva despre colaborarea cu „organele de partid şi de stat” de pe timpuri, pentru că am impresia că a funcţionat destul de bine, din moment ce eraţi în măsură să interveniţi pentru ca nevăzătorii să primească apartamente, butelii… Nu ştiu, ce se mai dădea? Ce puteaţi obţine pentru oameni?
- Problema socială era foarte bine structurată. Chiar dacă era greu, noi am reuşit. De exemplu, noi am fost singura filială din ţară care aveam repartiţie, prin filială, de apartamente noi! În toată ţara se dădeau la locul de muncă. Prin cooperativă, la spitale, unde erau mai mulţi maseuri. Iar noi aveam repartiţie de apartamente din fondul locativ de stat, pe care le distribuiam la nevăzători. La un moment dat începuse să le aleagă! Că nu le mai plăcea… Am mutat de multe ori…
- Deci erau pe alese!
- Da! Şi care rămâneau, le dădeam înapoi la Fondul locativ. Sau, în ultimii ani, colaboram cu Cooperativa, că ei erau în mare lipsă şi le dădeam lor. Ne dădeau câte 3 – 4 apartamente noi pe an… Şi tot timpul am avut înţelegere, ne dădeau la nivele accesibile, I – II. Rar ne dădeau mai sus. La parter refuzam, fiindcă era dificil pentru nevăzători.
- Cu cine ţineaţi legătura?
- Cu Primăria, cu Consiliul Popular. Cu primarul am colaborat destul de bine. Eu, cel puţin, când am intrat aici, am colaborat cu primarul Cojocaru, Dumnezeu să-l odihnească. Chiar a fost corect cu noi. Erau probleme pentru care am apelat la Consiliul Judeţean, care ne-a ajutat foarte mult. De exemplu, cu instalarea de telefoane. Era vicepreşedintele Ureche, care apoi a fost director la Poştă, la telefoane…
- Şi apoi parlamentar, senator.
- A fost o bucată, acum nu mai e…
- Acum e pensionar…
- Da. Dar la timpul acela, era foarte mare problemă cu instalarea de telefoane. Şi ne-a ajutat foarte mult…
- Am văzut un caiet la domnul Marcel (n. red. Secretarul filialei, Marcel Culincă), în care scria ce cereau oamenii când veneau în audienţă… Cărbune… Erau fel şi fel de probleme…
- Din păcate, probleme sociale. Cu buteliile, la fel. Acum nu mai ai nevoie, că e gaz, dar atunci nu era. Şi nu puteai să iei din magazin, trebuia repartiţie. Şi alea se dădeau cu aprobare de la partid, prin Direcţia Comercială.
- Cine avea două butelii, era om bogat…
- Ooooh… Găseam şi-aici soluţii… „Dom’le, sunt doi nevăzători în casă, au copii”… În ultimii ani am avut probleme cu umplerea buteliilor. Se dădeau tichete. Mulţi nu ştiu despre ce era vorba. Dar am avut probleme serioase, când era câte-o criză teribilă. Şi-am făcut la sediul filialei un centru de schimbat butelii. Ne aduceau o dată pe lună, venea maşina, noi făceam tabele şi schimbam buteliile la oameni, ca să nu rabde. În mediul rural erau probleme cu combustibilul. La noi, fiind în zona Prutului, era o treabă deosebit de grea. Mergeam pe la Direcţia Comercială, pe la „Judeţeana de partid” şi obţineam repartiţie de lemne, pe care nu le puteai cumpăra dacă nu aveai repartiţie. Cât se dădea, un metru cub – doi şi duceam la oameni… Era un centru foarte bine organizat, la Ungureni. Şi obţineam ciucălăi. Şi se ducea omul şi mai vorbea cu cei de-acolo: „lasă-i, măi, şi mai cu grăunţe”… Şi se ducea acasă…
- Mai dădea şi la porc!
- Aşa era. Dintr-o maşină, mai scotea şi câţiva saci de grăunţe. Asta era soluţie. Dar pentru asta trebuia să umblăm. Ne programa în audienţe, din timp. Nu băteam la uşă şi gata! În ultimii ani, înainte de Revoluţie, ne-a ajutat foarte mult un secretar pe probleme economice, un tânăr, Boştină.
- Am auzit numai de bine despre el…
- Foarte mult ne-a ajutat, în special cu cartonul. Până în ’90, am avut şi judeţul Suceava. Şi era treabă, de la Broşteni până la Mitoc! Iar deplasarea, tren şi autobuz! Atâta! Unde era, pe-atunci, să te poţi sui în maşină să rezolvi o problemă… Stăteam prin gări, dar ce să mai vorbesc… Dar am făcut-o! Spuneam că am fost nevoit să vin eu în 1986…
- Ştiaţi ce vă aşteaptă!
- Nu ştiam… Dar eu aveam un loc foarte bun de muncă. Eram la Secţia de cartonaj, aveam o poziţie foarte bună, câştigam foarte bine. Eu aici am venit aproape la jumătate din salariul pe care îl câştigam acolo. Câţi oameni ar fi făcut treaba asta? Dar am făcut-o, nu m-a obligat cineva. M-am gândit, am socotit… Aşa era conjunctura atunci. Nu se puteau face alegeri, era 1986. Şi dacă nu veneam eu, că nu prea erau amatori, era varianta să se mute la Suceava filiala.
- Şi-atunci aţi pus piciorul în prag.
- Dintr-un fel de patriotism local… Am zis: lasă-i încolo de bani… Şi am venit! Mi-a fost foarte greu. Ştiam ce am de făcut, dar eram strunit. Nu puteai să mişti nimic în front, fără ce-ţi dădea voie „toarşu partid”. De exemplu, dădeam un spectacol cu formaţiile artistice. Nu puteam să trimitem echipa undeva la un concurs până nu venea de la Comitetul de cultură şi educaţie socialistă, Dragă Doamne, să vizioneze… Să pună el ştampila pe-o hârtie că spectacolul e bun de dus… La cei tineri dacă le spui, n-au cum să priceapă lucrurile astea. Şi-aşa am trăit. A trebuit să respectăm şi legea, dar să facem şi treabă. Pe de altă parte, lucrurile era bune, într-un fel. Era ordine. Veneau tineri, cu greutăţi, cu necazuri, cu rugăminţi, dar îi angajam până la urmă. Şi aici la Botoşani am găsit multă înţelegere, şi la Rădăuţi aveam o secţie, unde se angajau foarte mulţi, la Suceava. În ultimii ani am înfiinţat o secţie de ambalaje, la care am contribuit şi eu foarte mult, ca să mai putem angaja din zonă. Să nu ducem băieţii din Fălticeni, să-i angajăm la Rădăuţi sau la Suceava.
- Domnule Bunduc, în ultima vreme se tot aud tot felul de minuni, cu Legea Asistenţei Sociale, că se va umbla la indemnizaţie… Credeţi că dacă la un moment dat, de undeva de sus, se va strânge şurubul financiar prea tare, s-ar putea ca această asociaţie să nu mai existe?
- Categoric nu. Poate va fi mai mică, poate se va restructura, poate se va organiza pe alte structuri, dar asociaţia va exista, trebuie să existe. Pur şi simplu pentru a te întâlni, dar se pot găsi numeroase soluţii culturale ca să te lege. În ce priveşte partea socială, eu nu sunt nici pesimist nici optimist, am încercat să fiu tot timpul realist. Eu cred că totuşi, o să mai lase şi ceva, doar n-o să ne ieie totul. Dar este o problemă la ora asta cu politica de reducere a cheltuielilor pe acest segment social. Păi asociaţia asta are peste o sută de mii, să zicem, de nevăzători, în toată ţara. Până la Revoluţie erau, în toată ţara, în jur de 15 – 16 mii. Şi era o asociaţie bine organizată, puternică, aveam de toate…
- Deci chiar dacă va scădea numărul membrilor, tot va rămâne o structură important.
- 20 de mii dacă rămân… Care-i problema? Vor rămâne cei care sunt mai implicaţi… Şi acum sunt numeroase zone în ţară, unde nevăzătorii n-au treabă cu asociaţia.
- Îşi văd de viaţa lor…
- Sigur că da. Se duc la Direcţiile astea, de-acolo îşi iau foi de drum şi nu au treabă cu asociaţia, cu activităţile… Dar un nucleu va rămâne, categoric.
- Eu lucrez la filiala asta de patru ani. Am descoperit o serie de activităţi ce ţin deja de clasic, pe care am încercat să le mai diversific. Ce credeţi că ar mai trebui făcut? Aseară, de exemplu, am început cursuri de dans, cu instructor specializat, au venit şi adulţi şi copii. Mă uitam la feţele dansatorilor, erau realmente încântaţi pentru că era altceva. I-a învăţat pasul de horă: stânga unu, dreapta doi! Erau chiar încântaţi. Sugeraţi dumneavoastră, aţi lucrat atâţia ani aici, ce am mai putea face?
- Asta e o treabă bună, pentru că omul trebuie să ştie să danseze. În anumite situaţii, e într-o anume societate şi mulţi chiar nu ştiu să danseze. Şi te trage unul de pe scaun…
- Şi n-ai încotro!
- Cel care are un rest de vedere, se uită şi el la celălalt şi dă din mâini şi din picioare. Dar pentru un nevăzător complet, e foarte greu… Ar mai fi cercurile de lectură, dar nu ca pe vremuri…. Staţi de vorbă despre o carte, apoi le-o daţi pe CD-uri…
- Apropo de discutat despre o carte… Uitaţi cum face domnul Ghiţă Butuc. Întreabă: „ce cărţi a luat domnul Bunduc, că le vreau şi eu”…
- Domnul Butuc la ora asta este al doilea membru vechi al filialei, dintre cei care mai sunt în viaţă. Primul este Gică Popa. După aia, am socotit eu într-o zi, aş fi eu. Restul care au fost începuturi au dispărut. Ceilalţi de care am mai zis, sunt veniţi mult mai târziu. Butuc… Chiar mă bucur că şi-a găsit o astfel de ocupaţie…
- Aproape întotdeauna când vorbeşti cu el, ascultă o carte…Se aude în fundal…
- El chiar dacă n-o ascultă, de mers, merge. El vorbeşte la telefon şi aia merge înainte. Întreb: Da’ tu nu urmăreşti acţiunea? Ba da, dar… Dar faptul că o face este lăudabil.
- Aş mai avea o curiozitate. Aţi avut un singur copil…
- Da, o fată.
- V-a fost greu s-o creşteţi?
- Faptul că soţia a avut un rest de vedere, a contat. Dar a fost greu fiindcă aveam acelaşi loc de muncă şi lucram câte 10-12 ore. Din punctul acesta de vedere ne-a fost greu. La început ne-au ajutat părinţii. Dar era greu cu dusul la grădiniţă, noi trebuia să mergem la muncă… Mi-a venit greu şi când a început şcoala. Eu, cel puţin teoretic, o puteam ajuta, dar cu scrisul, cu desenatul şi a trebuit să găsim soluţii… Dar ne-am descurcat. Eu ca eu, dar au fost familii care aveau câte 3 – 4 copii şi erau toţi la şcoală, iar părinţii aveau acelaşi loc de muncă. Familia Boros, Ioan Todeancă, chiar Aurel Surugiu…
- Familia Mureş…
- Exact. Doi nevăzători total, şi au crescut doi copii, sănătoşi, cuminţi.
- A existat un moment în care a început fata să vă ajute? Probabil când a ajuns la o anumită vârstă, s-au inversat lucrurile…
- Da, m-a ajutat şi mă ajută. Eu o ajut cu partea materială, cât pot, deşi au şi ei, Doamne ajută, dar pe partea cealaltă, sigur că da, vine şi mă ajută. În primul rând în gospodărie, îmi citeşte ce trebuie… E vorba de făcut curăţenie…
- Îşi ajută mama…
- Fără discuţie. Şi vine, măcar o dată pe săptămână. Dă cu aspiratorul. Asta mai facem şi noi, dar nu mai putem sta aplecaţi… Şi alte treburi…
- Vă petreceţi şi concedii împreună, nu?
- Da. Vara asta am fost la Slănic câteva zile. Anul trecut am fost la mare, dar nu mai am curaj…
- Deşi sunteţi un foarte bun înotător. V-am văzut singur la un moment dat în mare, în larg…
- Da, îmi place. Apa îmi place. La Slănic nu era aglomerat deloc şi numai în piscină am stat. Copii mă ajută, şi ginerele… Nepotul mai puţin, că el e tare ocupat cu şcoala, cu calculatoare, cu Internet… Noi suntem o familie normală, zic eu şi ne ajutăm.
- Aş vrea să mai punctez un lucru. Printre nevăzători sunt mulţi oameni cu un coeficient de inteligenţă foarte bine pus la punct şi cu o memorie impecabilă. E un lucru pe care restul lumii nu-l prea ştie. În momentul în care vezi, atenţia ţi se dispersează şi poate că nici nu te concentrezi suficient. Poate că absenţa vederii dezvoltă alte simţuri, ascute mintea…
- Sigur că da, este şi asta o explicaţie. Pentru că nefolosind un simţ, celelalte se dezvoltă, mai bine, ca să poţi compensa, înlocui cât de cât. În ce priveşte memoria, majoritatea nevăzătorilor sunt normali, până la urmă.
- Dar am văzut şi peste medie…
- Nu spun o noutate, dar una e inteligenţa, alta e instruirea omului. Cei care au trecut prin şcoli, au şansa să fie mai instruiţi. Alţii au memorie şi pot rezolva multe…
- V-am văzut, nu o dată la concursuri răspunzând impecabil. Nu exista întrebare la care să nu ştiţi răspunsul. Parcă totul era fixat într-un sertăraş al memoriei…
- Eu am avut o memorie bună şi acum mă străduiesc… Dar să nu vorbesc numai de mine… Aurel Surugiu, Todeancă Ion, memorii adevărate, sclipitoare… Cred c-o să mai încerc un concurs, ca să văd cât mă mai ţin curelele… Mi-a plăcut să memorez… Învăţam foarte uşor… N-am ajuns şansa să ajung la Cluj… Pe mine m-au dus, un copil de 11 ani, la şcoala profesională din Bucureşti… Tot nişte activişti din administraţie, care habar n-aveau de nimic… Era noiembrie, începuse şcoala… Directorul mi-a zis: „Stai măi băiete, aici…” Nu m-a mai trimis la şcoala generală de la Cluj, unde se făcea şcoală de-adevăratelea. Eu făcusem două clase în sat, dar dacă după aceea am orbit, m-au dus la şcoala aceea şi-acolo am rămas. Până la Crăciun deja citeam în Braille. Am învăţat în 2 -3 săptămâni. De-aceea m-am angajat eu la 15 ani şi jumătate. Făcusem 5 ani de şcoală profesională, că aşa era atunci. Am venit la Botoşani şi m-am angajat. Am dat de bănuţi, de gagici, de-o bericică şi nu m-am mai preocupat de învăţat. Dacă mă duceam la Cluj, să fac şcoala organizat: generală, liceu, apoi erau posibilităţi de mers la facultate, nu erau restricţii…
- Aveţi vreun regret că nu aţi făcut studii superioare?
- Am avut, cândva. Prin anii ’70, erau probleme cu lucrul, mă gândeam: „de ce nu m-am dus?...”. Dar eram copil, de unde să ştiu. Sau tata să ştie, om de la ţară… El a primit aprobare acasă, la Bucureşti. La Bucureşti m-am dus! Şi aici când eram, una din sarcini era de depistare şi de orientare a copiilor către învăţământul special. Între timp, lucrurile s-au schimbat mult. Atunci asociaţia – în’57 – 58 – ’59 – era la început, la ţară cine ştia… Atunci…
- Cum se nimerea!
- Erau în acea vreme prevederile sociale, la nivel de raion. Un moşulică, cine era, a scris pe dosar Bucureşti, că ştia că acolo este şcoală de nevăzători, de orbi, şi cu asta basta! Ani în şir am avut regrete. Apoi, am început să câştig foarte bine. Puteam să fac liceul seral aici, dar m-am gândit: „Da’ pentru ce?”. Făcuse de la noi unul, Aurel Surugiu. Dar nu i-a ajutat la nimic, dacă nu s-a dus mai departe. Tot la cooperativă a lucrat. Ca nevăzător, ca orb total, Aurel Surugiu a făcut liceul la Laurian, la seral. Şi a terminat printre primii. A mai făcut aşa, Gică Popa, dar el folosea metode normale, scrisul, cititul…
- S-a descurcat altfel…
- Da. Dar Aurel Surugiu a făcut cu Braille, cu picht-ul, cu plăcuţa. Dădea teze, le dicta altuia, care le sigila. Mai venea câteodată aici un profesor, ca să-i citească domnul preşedinte Bursuc, să vadă dacă n-a scris altceva… Revenind la mine, după ce m-am realizat cu casă, mi-am cumpărat apartament, mi l-am pus la punct, câştigam bine la cooperativă, mi-am făcut familie, apoi am început să lucrez aici, pe linie de asociaţie. Nu ca voluntar, am început să răspund de nişte treburi, şi era muncă aici. Stăteam câteodată o săptămână la Rădăuţi, la Vatra Dornei, la Suceava… Erau probleme şi la ţară, reclamaţii, plângeri… Apuci la un moment dat a te obişnui şi nu mai regreţi. Mi-am făcut socotelile şi…
- Sunteţi mulţumit de viaţa dumneavoastră?
- Da. M-am obişnuit cu situaţia de nevăzător. Greu, dar m-am obişnuit. Material, nu mă plâng niciodată. N-am huzurit, dar nici n-am dus lipsă. Strictul necesar, tot timpul l-am avut. Şi chiar sunt mulţumit.
- Credeţi că este important pentru un nevăzător sută la sută, cum spuneţi dumneavoastră, să reuşească să-şi accepte condiţia?Poate că sunt unii pe care îi apucă depresiile, care poate şi-ar dori altceva… În momentul în care te împaci cu tine însuţi, cred că poţi merge mai uşor mai departe…
- Sigur că da. Dar mă întorc înapoi şi spun: trăind într-un mediu specific, alături de oameni care se pricep în această problemă, peste necazurile acestea treci mai uşor. Atunci când eşti într-un colectiv, e altceva… Dau un exemplu… Am avut aici un cetăţean, care a murit demult. Îl chema Curecheru Dumitru. Nevăzător. Avea şi ceva probleme, după un accident la cap. A trecut prin şcoală cum a trecut… Nu se descurca el prea grozav. Lucra cu noi, la perii… Se făceau cercuri de lectură acolo, la locul de muncă, fiindcă era mai linişte… Discutam, glumeam… În 2 – 3 ani, omul acesta a fost reintegrat total. S-a căsătorit, şi-a făcut familie, copii, casă… N-aveţi de unde să ştiţi, dar mai demult, era un fel de azil la Dumbrăveni – Sibiu, unde se duceau cei care nu puteau să facă faţă în câmpul muncii. Nu doar nevăzători. Erau din aceştia. Omul de care vă spuneam a stat vreo doi ani cu foile de drum din şcoală în buzunar. Spunea: „Să am, dacă mă trimite de-aici, cu ce mă duce la Dumbrăveni”. Şi noi râdeam de el… În sensul bun, glumeam cu el… Asta vreau să spun. Colectivul a făcut din el un om absolut normal.
- Auzisem despre Costel Chiriac, care devenise nevăzător la o anumită vârstă, că îi era frică să se aşeze pe scaun, în primă fază. Un lucru elementar…
- E cu totul altă problemă la el. A fost sănătos, văzător, şi a orbit aproape brusc, într-un timp foarte scurt. Ei se numesc tardivi… În momentul în care îţi pierzi vederea când eşti major, ai şi o situaţie, e o problemă foarte serioasă. În timp, mulţi au clacat. Depinde de fire, de mediu… Pe Costel Chiriac îl cunosc şi este absolut integrat, dar categoric i-a fost greu.
- Participă la concursuri, merge în concedii…
- Este un om absolut normal. Cu atât mai mult este de lăudat, pentru că a venit dintr-o categorie mai grea. Una e să fii de copil…Treci mai uşor peste necaz, vorbesc de handicap… Şi alta să rămâi dintr-o dată aşa… Alta e să pierzi vederea în timp, câte-un pic, câte-un pic… Te obişnuieşti mai uşor. Dar este un caz, l-aţi semnalat corect.
- V-am spus mai devreme că nu prea vin tineri la filială. Din fericire, avem un grup de copii cu care lucrăm de câţiva ani. Eu ştiu, de la 7 ani la 14 ani, care participă la activităţi, au cântat cu taraful, vin la concursuri adresate grupei lor de vârstă. Nu vin tinerii, dar aceşti copii vor creşte şi poate sunt un fel de schimb de mâine. Ce i-aţi sfătui, având în vedere experienţa dumneavoastră de viaţă?
- Cred că este o soluţie şi asta, când e vorba de „ziua de mâine”. Dacă în şcoli nu, la locuri de muncă nu prea… Asta spuneam mai înainte, filiala o să-şi găsească oricând rostul, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie găsit ceva care să le placă, să le stârnească interesul. Dacă e ceva împotriva voinţei lor, îşi cam văd ei de treaba lor. Şi relaţia cu părinţii are un rol mare în treaba asta. Dacă şi părinţii înţeleg lucrul acesta, e grozav. Mai ales cu cei ce sunt, cum spun eu, nevăzători total. Sfatul meu e să vină să discute, să se joace. În ce priveşte numărul lor, îmi doresc să fie cât mai puţini sau deloc. Dar ei vor fi, vor apărea. Pentru că boli mai sunt încă pe pământ, pot apărea, Ferească Dumnezeu, accidente…
- Există un duşman, care nu era pe vremuri: calculatorul. Stau de mici la calculator şi se deteriorează vederea în pas accelerat.
- Nu doar vederea, ci şi modul lor de a gândi. Eu sunt conştient de valoarea calculatorului, de valoarea lucrurilor moderne, dar ce-i prea mult strică. Îi face nişte introvertiţi, creează dependenţă… Şi e o viaţă parcă artificială, de eprubetă. Nu-i o viaţă de aia normală, firească… E foarte bine e că fac nişte dansuri, ceva muzică, o excursie… Să-i puneţi când îi duceţi undeva să facă ei între ei nişte alergături, nişte trânte, pe iarbă… Sau să culeagă dintr-un copac nişte măceşe…
- Legat de calculator, le-am spus odată unor rockeri – mari specialişti într-ale calculatorului – şi cu care pregăteam împreună un festival, că vor face şi copii prin intermediul tastaturii… Doi dintre ei, băiat şi fată, erau prieteni şi mă gândeam că vor avea urmaşi via –Messenger, fiindcă nu ştiau să comunice în viaţa reală. Puteau să facă orice la calculator, dar în momentul în care te întâlneai cu ei în carne şi oase, abia dacă deschideau gura.
- Asta e o tară a lucrurilor ăstora moderne. Ca şi orice medicament, pe care îl ei fără dozare… Şi-atunci, trebuie un echilibru. Ca să încheiem discuţia, care mie personal mi-a făcut mare plăcere…
- Şi mie!
- Asociaţia va exista oricum. Viaţa mea a pornit aproape o dată cu asociaţia. Eu am prins-o de la începuturi, şi cu bune şi cu rele şi cu necazuri… Şi va exista, pe mai departe! În ce priveşte valoarea umană, ea va fi din ce în ce mai bună. Oamenii învaţă, tinerii au atâtea posibilităţi astăzi. Revenind la activitatea de la filiala noastră, vorbim de o filială mică, de-a lungul zecilor de ani, în comparaţie cu altele: Cluj, Iaşi, Bucureşti. Dar noi, în acest colţ de ţară, am făcut activitate şi activitate serioasă. Am avut concursuri naţionale câştigate, nu mai vorbesc de cele muzicale. Au fost concursuri literare, s-au câştigat ani în şir locuri întâi pe ţară. Andrei, Constantin Baciu, Estera, Todeancă, au câştigat locuri întâi pe ţară. Şi eu am fost printre ei, cândva. Când am intrat la alte munci, n-am mai putut participa. La şah, s-au obţinut rezultate foarte bune, finalişti. Nu mai vorbesc de partea socială. Îi auzeam pe alţii în ţară: „Cum, voi aveţi apartamente, nu aveţi ce face cu ele, şi noi nu primim un apartament după zece ani de serviciu?”
- Trebuie să ştii să comunici, să-ţi faci relaţii…
- Şi astăzi activitatea merge pe un drum bun, sănătos. Uşor-uşor, pleacă unii, vin alţii şi se face legătura şi lucrurile trebuie să meargă înainte. Mai ales că sediul acesta este mai mult decât funcţional şi ca poziţie şi ca dotări. Vor veni oamenii.
- Important e să se predea ştafeta de la o generaţie la alta.
- Sunt convins că aşa s-a făcut şi aşa se va face şi de-acum înainte. Iar în ce priveşte aniversarea, că de-aici a pornit discuţia, eu sunt fericit că am prins aceste zile. Nu m-am gândit că o s-aud vreodată de 50 de ani de când e filiala noastră pe-aceste ţinuturi. Dacă Dumnezeu a vrut, a fost. Sigur, aşa cum se spune, trebuie să-l mai ajutăm şi noi un pic pe Dumnezeu… Oboseşte şi dânsul…
- Poate nu e atent la tot ce se-ntâmplă…
- Nici nu poate, probabil, să le facă chiar pe toate… Dar lucrurile sunt mai mult decât în locul lor normal, firesc… Aşa că eu nu doresc decât la membrii noştri să aibă sănătate şi să fie în continuare, poate şi mai mult ataşaţi de această colectivitate, de acest grup, care vrând-nevrând reprezintă miezul existenţei noastre, ca nevăzători.
- Mulţumesc, domnule Bunduc, o viaţă frumoasă pe mai departe şi vă aştept la concursul din primăvară.
- Mulţumesc pentru că mi-aţi dat ocazia să spun câteva cuvinte. A fost, de fapt, o discuţie mai liberă. Dumneavoastră vă urez mult succes în activitate. Aţi făcut nişte lucruri, dacă nu deosebite, dar altfel decât cele care se făceau înainte.
- Asta mi-am şi dorit…
- Şi ţineţi pasul şi cu ceea ce se cere şi asta e un lucru bun. În ce priveşte concursul din primăvară, dacă sunt sănătos, o să-ncerc. Din două motive. Eu ţin foarte mult la autorul acesta, Blăjan. Ion a fost unul din precursorii activităţii orbilor din România. Vreau să văd şi cum mai stau cu memoria, dar simt şi că trebuie să-i aduc un fel de prinos. A fost unul dintre oamenii de valoare ai asociaţiei. Merită să ne mai aducem aminte de câte unul care-a făcut ceva.
(2011, Interviu realizat de Carmen MORARU)
