Interviuri la ceas aniversar: Victor Brumă

- Bună ziua, domnule Victor Brumă.

- Săru’ mâna.

- Sunteţi unul dintre oamenii cu greutate din această filială şi mă bucur că aţi acceptat să avem o conversaţie despre vremurile de demult. Aş vrea să începem, cum se începe orice interviu, cu începutul: În ce an aţi ajuns la Botoşani?

- Am fost încadrat în Botoşani la Cooperativa „Progresul”, aşa se chema în vremea aceea, la 1 iunie 1965.

- Ziua copilului…

- Da. Am lucrat la secţia „mături”, unde am fost angajat atunci. Mai târziu şi la secţia „perii”, că era greu de lucru pe vremurile alea.

- Aţi pornit ca angajat. Când aţi devenit, cum se cheamă, preşedinte, director, care era funcţia dv.?

- Şef de echipă, dar asta s-a întâmplat mai târziu. Dar mai întâi aş vrea să vorbesc de începuturi şi de relaţia cu filiala nevăzătorilor, pentru că ne găsim la ceas aniversar. În 1966 am fost ales delegat al filialei Botoşani. Era grupa Botoşani atunci, cu sediul filialei la Rădăuţi. Am participat la Conferinţa de alegeri, când a fost ales domnul Bursuc preşedinte. Au mai trecut doi ani şi jumătate, până în 1968, până când s-a mutat filiala de la Rădăuţi la Botoşani. Activitatea mea, legăturile mele, atunci au început cu filiala. Am fost delegat acolo, am făcut tot ce s-a putut şi ne-am bucurat că a fost ales domnul Bursuc preşedinte, pentru că era de la Botoşani. Am fost nişte oameni care am reuşit să ne impunem şi ne-am bucurat, realmente, că am obţinut preşedintele de la Botoşani. De atunci a început activitatea mea mai intensă cu filiala.

- Aţi avut funcţii de conducere?

- Mai târziu. În mai 1972 era foarte greu de lucru în secţiile acelea de mături – perii şi am înfiinţat o secţie de cartonaje. Aş putea spune că am fost ctitorul acelei secţii, cu sprijinul domnului preşedinte Bursuc. În condiţiile acelea, pe 20 mai 1972 am inaugurat secţia şi mi s-a încredinţat mie conducerea. La început mai restrâns, dar apoi a început să meargă treaba bine şi am continuat. Baza era la secţiile mături-perii şi cartonaje. Dar activitatea la cartonaje a fost mai bună. Au fost şi acolo greutăţi, fiindcă nu erau repartiţii de materiale, de utilaje, umblam după ele, dar a fost pusă pe picioare. Peste 70 de oameni, nevăzători, au lucrat la aceste secţii.

- Cât timp aţi condus secţiile?

- Am ieşit din producţie în anul 1998, în februarie, în calitate de şef de secţie. La filială am fost în funcţii de conducere din 1965, de când am venit. Făcusem parte din consiliul de conducere al filialei, din biroul executiv, apoi 10 ani (două mandate), ca vicepreşedinte cu producţia. Au fost multe probleme care s-au rezolvat. Era foarte greu cu producţia. Atunci când am preluat eu toată treaba asta, a intervenit domnul Bursuc, de la cooperativă domnul preşedinte Crăculeac, Dumnezeu să-l ierte că a plecat, iar de la UJCM doamna Moisoiu, ca să răspund de toţi nevăzătorii, pe semnătură Am încercat, nu mă gândeam eu la aşa ceva……

- În ce an?

- Ajunsesem în 1982. Deja trecuse o perioadă mai lungă. Atunci se hotărâse să-i preiau, că eu îi înţelegem pe ei, ei pe mine, ne înţelegeam foarte bine şi o să meargă treaba. Chiar a mers foarte bine, se câştiga bine, deşi au fost şi oameni care nu au fost mulţumiţi în totalitate. La cartonaje se câştiga foarte bine.

- Cam cât? Cât era maximul?

- În perioade mai bune, 5-6 mii lei, cum erau banii atunci. Oricum eram mulţumiţi. Nu se câştiga în altă parte cum se câştiga la secţia aia. Toată cooperativa nu ne prea suporta. Comentau că acolo se câştigă mult, dar la noi era munca de bază. În alte secţii, cum erau croitoriile, cojocăriile, tricotajele, mai puneau banii în buzunar. Noi nu aveam cum.

- Cum de se câştigau atâţia bani? Făceau ore suplimentare, era mult de lucru?

- Aveam de lucru, ce-i drept, nu am dat niciodată înapoi de la muncă. Au fost nişte oameni selectaţi să le placă să lucreze în echipă la cartonaje. La individual era altă treabă. La echipă trebuiau să fie cu suflet şi întotdeauna am lucrat când ni s-a cerut. Altădată am rămas şi am dormit acolo. Niciodată nu am spus că nu putem face. Era în folosul nostru să lucrăm şi să câştigăm bani.

- Cei de la mături-perii cât câştigau?

- Ei luau ceva mai puţin. În ׳89, cei de la secţiile mături-perii au găsit de cuviinţă că eu nu mai sunt bun de şef şi şi-au găsit alt şef, pe Săvel Chiriac care într-un timp scurt i-a "vânturat"pe toţi. I-a scos care la pensie, care la plimbare şi s-au desfiinţat secţiile respective. Eu am rămas numai cu secţia cartonaje. Până la sfârşitul activităţii, în 1998, a mers treaba bine. Zic eu că oamenii au fost mulţumiţi. Întotdeauna eram apreciat şi la toate şedinţele eram lăudat, pentru că eram cea mai bună secţie din cooperativă. Directorul băncii venea la şedinţă şi spunea că acea cooperativă trăia pe scheletul secţiei cartonaje. Ne făceam producţia acolo, cum trebuie, şi aveau de câştigat şi ei. După ׳89 s-au mai schimbat lucrurile şi am fost nevoiţi, prin organizare ANR la nivel de ţară, să facem mitinguri la Bucureşti. Atunci se mai putea face şi găseai şi înţelegere. În 16 martie 1990 am avut onoarea să fiu numit de oamenii prezenţi la miting pentru a merge la domnul prim ministru Roman. Am fost 12-14 de la diverse filiale, am stat de vorbă cu domnul prim ministru şi am găsit ceva înţelegere acolo. În 16 martie 1992, tot la aceeaşi dată, am fost iarăşi la miting şi am ajuns la domnul prim ministru Stolojan - ce era la vremea aceea. Am găsit înţelegere şi la dânsul. Atunci se mai găsea înţelegere pentru drepturile noastre. Şi în zilele noastre mai beneficiem de nişte drepturi căpătate atunci. Mi-am adus contribuţia mea modestă, aşa cum a fost, la bunul mers. Poate au beneficiat mulţi nevăzători, şi eu şi alţii, de drepturile care s-au obţinut atunci. S-a ajuns acolo încât ar fi în stare să ni le ia guvernanţii din ziua de azi, dar poate nu va fi aşa, o să scăpăm şi de data asta. Mi-am adus contribuţia cât s-a putut, întotdeauna, nu am aşteptat să mă pună cineva la treabă. M-am înţeles cu toţi preşedinţii de cooperativă pe care i-am avut de-a lungul anilor, 11 la număr, nu a venit unul să-mi rezolve problemele mele. Şi zic că m-am achitat cu cinste şi am fost apreciat la nivelul conducerii cooperativei, a UJCM-ului. Tot timpul am fost fruntaş pe secţiile acelea.

- Domnule Brumă, ce fel de calităţi trebuie să aibă un om care conduce un număr mare de nevăzători? Cred că e puţin cam dificil de lucrat. E nevoie de autoritate, de diplomaţie? Cum v-aţi comportat cu oamenii ca să reuşiţi să duceţi lucrurile înainte, să câştige bani, să fie apreciată munca lor?

- Cred că am fost cam rău cu ei într-o oarecare măsură, dar eu aveam un principiu: înţelegeam pe fiecare. Dar au fost vremuri când am stat noaptea şi am lucrat ca să onorez comenzile care le prindeam. Abia aşteptam să le primesc şi nu puteam să le resping. Lucram la vremea aceea cu Porţelanul Dorohoi, cu Confecţia Botoşani. Era mult de lucru la vremurile acelea şi aveam la cartonaje 48-50 de oameni. Pretindeam omului să stea la lucru când era de lucru, dar când îmi spunea să-l învoiesc că are de mers undeva, nu l-am oprit. Când era vorba de treabă, rămânea noaptea la vagoane, maşini, nu se punea problema. Se întrebau alţii cum reuşesc să mă înţeleagă oamenii, dar eu am luptat întotdeauna pentru drepturile lor. Aveam un magazin alimentar la poartă şi care m-am luptat ca nevăzătorii să aibă acolo tot ce le trebuie. Interveneam pe la Direcţia comercială…

- Să ştiţi că am auzit pe mulţi vorbind de magazinul acela cu drag de inimă. Erau vremuri proaste în care nu se găseau multe alimente şi era o salvare totuşi…

- Da, era bine şi găseam înţelegere la Direcţia Comercială - era director domnul Curelaru. O doamnă secretar de partid Chirica, care întradevăr era "femeia lui Dumnezeu”, întotdeauna ne-a ajutat. Aduceau acolo alimente care nu se găseau în altă parte şi pentru asta era scandal, pentru că veneau din alte secţii să cumpere de acolo. Numai că produsele erau ca o repartiţie pentru noi, nevăzătorii. Eram foarte rău la vremea aceea, nu le dădeam voie celorlalţi să cumpere, deşi mai găseau ei câte-o portiţă. În privinţa oamenilor, sigur că nu poţi mulţumi pe fiecare, dar eu zic că mi-am făcut datoria. Drept dovadă, după ce am ieşit la pensie în 1989, după legile de atunci, am stat din luna mai până în octombrie şi de la 1 noiembrie am fost rechemat de la cooperativă, de la UJCM, de oamenii mei care au făcut o intervenţie ca să vin neapărat înapoi şi am mai lucrat încă 9 ani. De aici trag concluzia că dacă aş fi fost chiar aşa de rău, nu mă mai chemau înapoi. Că dacă ai un om din acesta, zici că de-ai scăpa de el, să iasă la pensie, să crape, de s-ar duce să nu mai fie pe aici. Dar m-au chemat…

- S-au gândit că le vreţi binele chiar şi când aţi fost mai aspru…

- „Răutatea” mea a fost în sensul acesta: dacă-i treabă de făcut, e treabă, dacă e distracţie, e distracţie. Şi am înţeles pe fiecare. Am avut necazuri, erau care nu ascultau, care umblau cu băutura-n cap, făceau scandal, care nu-şi vedeau de treaba lor, dar au trecut. Au fost iertaţi. Nu m-am răzbunat niciodată, că acesta nu e un lucru bun. Au fost şi care mi-au făcut necazuri, dar eu am uitat. Aşa cred că e mai bine, să uiţi răul care ţi l-au făcut alţii. Eu mi-am făcut datoria. Pe linie de producţie, sunt convins.

- Mai devreme am discutat cu domnul Tupiluşi, care spunea că aduceaţi oamenii cu autobuzul de la secţie la concursuri. Nu concurau, dar era important să fie în public.

- Desigur. În activitatea mea culturală, în relaţia mea cu instructorii culturali care au fost de-a lungul timpului (îs cam mulţi, ca să spun aşa), întotdeauna am contribuit cât am putut. Baza era producţia, dar participam şi eu la concursuri. În 1972 am câştigat concursul pe filială „Să ne cunoaştem patria” şi am participat la finala pe ţară de la Constanţa, unde am luat locul trei. Intrasem în baraj zece concurenţi dar am reuşit totuşi să obţin locul trei. Erau şi profesori acolo, Modest Amariei, Ştefan Rump, parcă aşa-l chema, şi alţii, băieţi de liceu, şi eu, un biet muncitor de la Botoşani, am luat locul trei din zece intraţi în baraj. În 1973, tot aşa, am câştigat pe filială şi am plecat la Oradea unde am luat o menţiune. Tot zece am intrat în baraj si o mică greşeală m-a dus la menţiune. Am participat şi la activităţile culturale şi când nu am putut eu participa, am făcut în aşa fel încât să vină oamenii. La şedinţe, la adunare, veneau profesori, doctori, actori, venea cineva care ţinea de activitatea culturală şi în condiţiile astea aduceam oamenii de la secţie. Închideam programul, urcam oamenii în autobuz şi-i aduceam de la secţie aici la colţ, de unde ajungeau la filială. Eram menţionat în materiale că fac şi contribui la activitatea de acolo. Nu mă lăudau, era un adevăr.

- Aţi fost un om activ, mereu în conducere. În momentul în care v-aţi pensionat de-a binelea, cum v-aţi găsit echilibrul? Cum decurg zilele dumneavoastră de pensionar, cum vă umpleţi timpul?

- Aici e mai complicat de povestit. E adevărat că m-am retras. Atunci eram mai tânăr, era altă situaţie, eram cu nevastă-mea, Dumnezeu s-o ierte, că a plecat….

- Aţi suferit foarte mult. V-am văzut, nu o dată, că vă dădeau lacrimile când vorbeaţi de ea…

- A trecut vremea. În ultima perioadă, de când am rămas fără ea, e mai complicat, e mai greu. Nu mai e ceea ce a fost, nu mai am nicio dorinţă, deşi la viaţa mea am fost un om care a tot ţintit ceva. Să fac ceva, să rezolv ceva. Vine o vreme când te opreşti.

- Încercaţi şi acum să vă stabiliţi câte un prag, o ţintă cum aţi spus mai înainte, pentru că aşa existenţa are o direcţie. Spuneţi-vă: îmi doresc să realizez un lucru mai simplu sau mai complicat şi îmi consum energiile pentru lucrul respectiv. Zilele nu trebuie să semene una cu cealaltă, pentru că vârsta a treia e, întradevăr, mai complicată. Eu o văd pe mama mea. Are şi ea 72 de ani şi a reuşit si ea să-şi găsească cadenţa. Hrăneşte nişte pisoi din cartier, se duce la o vecină şi beau cafeaua împreună, mai are câte ceva la televizor de văzut. Eu nu o aud niciodată seara spunând: azi m-am plictisit.

- Pentru un om sănătos, în ceea ce priveşte ochii, e altă socoteală. Care pot să se descurce în altă formă, îi felicit şi să le dea Dumnezeu cât poate. Pe vremuri, când a fost o treabă de făcut, am făcut. Dar în condiţiile astea, mă simt nefolositor.

- Nu aveţi nepoţi?

- Am unul, c-am avut doi copii, dar o fată „a plecat” de aproape zece ani şi am rămas cu băiatul acesta. Din punctul acesta nu pot spune că nu mă descurc, dar sufletul mi-i amărât, asta-i problema. În activitatea de la filială, cu care te mai poţi lua, am avut relaţii bune cu toţi instructorii culturali care au fost de la începuturi. Un domn Gavril, care…..

- A ajuns preşedintele Judecătoriei.

- A Tribunalului judeţean, a fost preşedinte. Un alt instructor, Creţu, după aia doamna Chwalek, care a trecut ulterior la contabilitate. A fost domnul Agafiţei, secretar, domnul Culincă - zeci de ani a lucrat aici la noi. Dintre toţi care au fost, am avut relaţii bune cu fiecare, ca să zic aşa. Relaţii bune am avut şi cu domnul Bursuc, Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească. A fost ales pe 8 iunie 1966 şi a murit pe 24 ianuarie 1986. Aproape 20 de ani a fost preşedinte. M-am înţeles extraordinar cu omul acesta, m-a sprijinit în activităţile mele. Pentru fiecare găsea o soluţie, să-l ajute, să facă ceva. După ce a plecat, a venit Nicu Bunduc, din februarie 1986, dar mai precis din 13 iunie 1986 când s-a stabilit în Birou funcţia de preşedinte. A fost şi el vreo 18 ani. După care a venit Tudorel Tupiluşi. Am avut relaţii bune cu toţi şi am încercat să fiu de folos.

- Ştiţi că ieri, când am sunat-o pe doamna Rodica Dodiţă şi am rugat-o să vină la filială pentru un interviu în care să vorbească despre tatăl dumneaei - domnul Bursuc - i-am simţit lacrimile în glas. A mărturisit că nu poate să vorbească, deşi e trecut la cele veşnice de atâta vreme. În momentul când cineva îi aduce aminte de tatăl ei, începe să plângă! Am auzit multă lume vorbind extrem de laudativ despre fostul preşedinte. Şi în momentul de faţă tabloul domnului Bursuc este pe peretele filialei, mărturie a faptului că a fost un om deosebit.

- Am avut şi eu o contribuţie cu fotografia asta. Am spus tot timpul: merită să stea aici, la loc de cinste. Avea 57 de ani, om tânăr şi în putere. Dar inima nu l-a mai slujit şi „s-a dus”. Anul acesta, pe 24 ianuarie, când s-au împlinit 25 de ani de la „plecare”, l-am rugat pe Tudor, preşedintele, să dea un anunţ. El nu avea nicio treabă atunci, nici nu era venit la Botoşani când a murit, nu era în producţie. Dar eu care am trăit 20 de ani cu preşedintele şi ne-am înţeles, am găsit de cuviinţă ca acei care mai trăim să ne aducem aminte că acesta a fost un „om” şi în condiţiile astea nu pot să uit vreodată binele care l-a făcut. A slujit filiala asta, aproape era să moară pe drum. Atunci când a fost la Rădăuţi, s-a dus la drum ştiind că e bolnav şi a venit aproape gata înapoi. În ceea ce priveşte activitatea filialei, per ansamblu, a fost foarte bună, aşa fiind şi conducerea, salariaţii, preşedintele. Am fost apreciaţi în ţara asta, în cadrul Asociaţiei Nevăzătorilor a fost considerată o filială bună. Au fost salariaţi buni, să le dea Dumnezeu sănătate şi să se bucure de viaţă.

- Au avut şi multe de învăţat. Domnule Brumă, dacă nu ar exista o astfel de structură, cum ar fi viaţa nevăzătorilor din Botoşani? Cum s-ar descurca?

- Grea, mai grea pentru că întotdeauna aici se poate găsi o jalonare a drumului pentru nevăzători. Sunt ajutaţi, numai că după 1989 lucrurile s-au schimbat. Am avut şi nişte înlesniri care le mai avem în zilele de azi, chiar dacă se luptă careva să le ia. Filiala nu trebuie să dispară. Să nu ducă pe cineva mintea s-o desfiinţeze, aşa cu se desfiinţează alte instituţii în ţara asta. E de mare folos pentru oamenii care şi-au găsit un sprijin aici. Cum spunea domnul preşedinte Bursuc, „filiala nu este pentru mine sau pentru alţii care se mai descurcă, ci pentru cei mai necăjiţi, care au primit sprijin”. Deşi sunt şi din cei mai necăjiţi care critică activitatea filialei, nu-s mulţumiţi de una, de alta. Dar omul trebuie să fie conştient că am avut un mare folos cu filiala asta şi doresc să contribui şi pe mai departe. Le doresc sănătate la cei care ne mai slujesc, ne mai ajută, începând de la preşedinte, domnul Culincă, doamna Carmen Moraru şi toţi ceilalţi care de-a lungul timpului au făcut treabă. Eu mă număr printre cei de la început, dar ar trebui să ştie şi aceştia, de acum, că s-a luptat pentru nişte drepturi despre care unii acum habar nu au. S-a luptat mult, s-a pus suflet şi sănătatea la bătaie. Eu le doresc sănătate multă la fiecare şi mi-aş dori şi mie, dacă s-ar putea…

- Mulţumesc mult, domnule Brumă. O bătrâneţe senină, mai mult optimism, mai mult curaj şi veniţi mai des la filială. O să vedeţi că timpul trece altfel. O zi frumoasă şi numai bine.

(Interviu realizat de Carmen Moraru, noiembrie 2011)

Interviuri la ceas aniversar: Florea Mureş

- Este o zi de noiembrie, neplăcută şi rece ca toamna şi sunt în vizită într-o familie de nevăzători din Botoşani. Este vorba de familia Florea. Îl rog pe domnul Mureş Florea să ne spună câteva cuvinte despre domnia sa.

- Bună ziua. În primul rând vreau să vă spun că suntem o familie de nevăzători mai în vârstă. O simplă biografie ar debuta aşa: am început şcoala de nevăzători în 1955, fiindcă mi-am pierdut vederea de mic, de la patru ani. În 1963 am terminat şcoala generală la Cluj, după care am făcut şcoala profesională la Bucureşti, unde am învăţat meseriile de perier, cartonagist, precum şi să fac mături. La Bucureşti am fost la clasa de muzică îndrumată de domnul profesor Viorel Crăciun.

- După terminarea şcolii de la Bucureşti, unde aţi fost repartizat?

- La Rădăuţi, regiunea Suceava, unde am stat patru luni, de la 1 iulie până la 1 noiembrie 1966. Apoi m-am transferat la Botoşani, unde m-am căsătorit şi unde locuiesc şi acum.

- În Botoşani aţi lucrat la cartonaj la cooperativa din localitate, nu?

- Da. Am început mai întâi ca muncitor la mături, o perioadă de timp. Pe urmă, când a fost mai puţin de lucru acolo, am lucrat la perii. Apoi, începând cu anul 1970, s-a înfiinţat secţia de cartonaj, unde am lucrat până la pensionarea mea din 1992.

- Cum aţi rezolvat problema locuinţei în Botoşani?

- Am primit primul apartament în anul 1969, fiind ajutaţi de Filiala nevăzătorilor. M-am mutat în alt apartament în 1975 şi apoi, în 1979 mi-am cumpărat un apartament proprietate personală. Am făcut contract prin C.E.C. şi aşa avem apartamentul nostru, de atunci.

- Aveţi şi o familie.

- Desigur că da. Avem doi copii care sunt mari, o fată de 34 de ani şi un băiat de 38 de ani. Amândoi sunt deocamdată la Botoşani. Stau tot la noi în casă, întrucât la noi în judeţ sunt probleme grele, industria e cam la pământ. Copiii lucrează în confecţii, unde se câştigă puţin, motiv pentru care stau cu noi.

- Aş vrea să vorbim puţin despre pasiunile dumneavoastră. Ce v-a determinat să intraţi în orchestra filialei din Botoşani?

- După cum spuneam, când am fost la şcoală la Bucureşti, am fost cooptat la clasa de muzică a domnului profesor Viorel Crăciun, care mă cunoştea de la şcoala din Cluj, pe când era student. Pe atunci, prin anul 1960, cântam în orchestra filialei de la Cluj, la contrabas, dar şi în orchestra şcolii unde învăţam. Mergând la Bucureşti la şcoala profesională, am învăţat şi saxofonul. Am cântat în orchestra şcolii, ca saxofonist şi contrabasist.

- Aţi continuat şi la Rădăuţi?

- Acolo mai puţin, pentru că am stat doar patru luni. Totuşi, am participat la un concurs care se făcea în acea vreme, numit „Dialog pe aceeaşi scenă”. Ne-am întrecut în cadrul aceleiaşi filiale cu grupa nevăzătorilor de la Botoşani şi am ieşit la egalitate.

- Povestiţi, vă rog, cum s-a înfiinţat orchestra filialei nevăzătorilor din Botoşani, care se ştie că a obţinut rezultate foarte bune de-a lungul timpului! - Orchestra filialei sau mai bine zis formaţia filialei Botoşani, pentru că nu o putem numi chiar orchestră, fiindcă nu suntem aşa de mulţi, are un început cam greu. Nu am fost mulţi oameni care să ne pricepem la muzică, dar, după anii 1970, când au venit o serie de tineri absolvenţi, în special familia Surugiu, Aurel, Sandu şi Constantin, împreună cu noi, cei dinainte veniţi, am reuşit, împreună cu fostul nostru dirijor, bun prieten şi extrem de ataşat de noi, Mitică Amarghioalei, să obţinem multe succese locale şi republicane.

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră muzica?

- Muzica înseamnă foarte mult pentru mine. Ascult muzică de toate genurile, de dimineaţă până seara. Îmi place muzica uşoară, muzica populară, opereta.

- În orice caz, este o artă pe care o înţelegeţi bine. Vă delectează şi vă deconectează.

- Da, aşa este. Îmi desfăşor toate activităţile ascultând muzică.

- Aş vrea să vă mai întreb despre o pasiune a dumneavoastră, mai rar întâlnită în lumea nevăzătorilor. Vorbiţi-ne despre activităţile dumneavoastră manuale, despre priceperile legate de mecanică, de tâmplărie ş.a.

- Încă de la şcoala de la Cluj am avut maiştri buni în meseriile pe care le-am făcut acolo. La perii şi la atelierul de frânghii am învăţat multe lucruri deosebite. Am făcut plase de handbal, de volei, cu maistrul Ciortea, cu maistrul Dănilă. La şcoală la Bucureşti am învăţat cu maiştrii Mircea Hanghir, maistrul Costică şi alţii, la cartonaj, perii şi mături. O foarte bună îndemânare am căpătat de la tatăl meu care era tâmplar. De când eram mic, chiar dacă nu vedeam (vederea mi-am pierdut-o treptat, nu dintr-o dată), mă punea să lucrez alături de el. Cu timpul m-am deprins şi, mai ales, mi-a plăcut. În afară de asta, când m-am angajat la cartonaj, fiind lipsă de mecanici, când apăreau nişte probleme, câte un pic, câte un pic am început a pune mâna pe chei şi alte scule şi am făcut reglaje la maşini, activitate care a început să mă pasioneze. Când lipsea mecanicul o zi, două, trei sau chiar cinci, puteam să-l înlocuiesc cu succes. În afara maşinilor de capsat, unde era vorba de mecanică fină şi unde nu mă descurcam.

- V-aţi făcut şi acasă un mic atelier în balcon şi aveţi câteva scule…

- Da, am o menghină, o maşină de găurit, un polizor şi alte câteva scule de care am neapărată nevoie. Pot să rezolv mici probleme de tâmplărie. Mă străduiesc să nu-mi lipsească din casă şipci mai lungi, mai scurte, mai înguste, mai late, perfect drepte. Am prieteni care mă ajută, mi le fac, după care le fixez cu ajutorul menghinei, al cheii franceze, cu cuie etc, ca să pot tăia cu ferăstrăul o linie dreaptă. Astfel reuşesc să rezolv problemele pe care le am.

- Dumneavoastră aţi făcut şi produse finite interesante. Diplomatul în care îmi păstrez eu laptopul e creaţia dumneavoastră. Sunt mulţumit şi nici nu cred că aş fi găsit în magazin aşa-ceva. Cum aţi reuşit?

- Am recondiţionat un diplomat, care era în bună măsură deteriorat. Am croit nişte bucăţi de carton pe care le-am aplicat ca întăritori la colţuri, laterale, lungime-lăţime. Pe urmă i-am croit feţele şi lateralele şi le-am îmbrăcat în material, lipite cu un adeziv (Aracet). Le-am lipit la locul lor şi asta a fost!

- Cum tăiaţi dumneavoastră materialele textile?

- Pun două şipci, una deasupra şi cealaltă dedesubt, măsor cu metrul şi strâng la capete cu nişte dispozitive sistem traforaj pe care le am. Cu cuţitul, pe lângă şipcile aşezate după cum am spus, tai materialul la dimensiunea care îmi trebuie.

- Dar presupun că sunt unele operaţii la care trebuie să cereţi ajutorul persoanelor care văd din casă.

- Cu siguranţă. Sunt operaţii de lipit în care aş putea să mă murdăresc, eu sau lucrurile din jurul meu, şi acolo cer ajutorul.

- Important este că dumneavoastră ştiţi să coordonaţi lucrurile chiar şi când să cereţi sprijinul celor apropiaţi. Ce alte produse finite aţi mai făcut, pornite de la zero, pentru dumneavoastră sau pentru alţii.

- Am făcut doar pentru folosinţa familiei mele. Etajere, suporturi pentru lămpi, veioze – modele mai simple.

- Am admirat la dumneavoastră nişte suporturi pentru CD-uri…

- Da, am făcut suporturi pentru CD-uri, chiar nişte casete îmbrăcate în vinilin în care să pot băga CD-urile, ca să fie protejate mai bine.

- Cum păstraţi dumneavoastră evidenţa CD-urilor? Cum procedaţi?

- Foarte simplu. Îmi cumpăr coli de carton, Duplex şi fac singur coperta. Cumpăr CD-uri fără cutii de plastic sau plicuri, le înregistrez cu ce doresc, apoi le introduc în coperta de carton pe care am făcut-o şi scriu în alfabetul Braille, cu ajutorul plăcuţei de scris, ce conţin.

- Ce intervenţii puteţi face dumneavoastră la instalaţiile sau la aparatura pe care o aveţi la domiciliu?

- La instalaţia electrică întrerup curentul de la tablou şi schimb o priză, un bec. Ajutat de copii, am putut să instalez şi nişte aplice rotative prin casă.

- Dar la instalaţia sanitară?

- Aici e mai simplu. Pot schimba singur un obârtai, un robinet, o baterie. Pot schimba, dacă este nevoie, toată instalaţia de la o chiuvetă.

- Ce părere aveţi despre mulţi dintre nevăzători care l-au luat pe „nu” în braţe? „Ei nu pot face pentru că nu văd”, nu pot nimic până la urmă.

- Cu principiul acesta nu prea sunt de acord. Pot fi unii dintre nevăzători care se descurcă mai greu, dar am impresia că mult mai mulţi dau dovadă de lipsă de voinţă. Şi, mai ales acum, de la Revoluţie încoace, nemaifiind încadraţi într-o colectivitate, parcă cei mai mulţi s-au cam pierdut.

- Acolo se influenţau, învăţau unii de la alţii...

- Ne învăţam, ne ajutam, chiar dacă ne mai certam, mai ţipam unul la altul, ne îndemnam şi mergeam înainte.

- O pasiune mai recentă este calculatorul. Ce aţi reuşit să învăţaţi?

- Cu calculatorul, ca să fiu sincer, am început şi eu puţin, dar nu am înaintat prea grozav. Am fost ocupat cu treburi prin casă, cu nişte modernizări, am mai avut şi nişte necazuri cu el. Dar, cred că voi fi ajutat de ceilalţi colegi, în special de Costică Surugiu, Cezar Vieru, preşedintele... Acum la filială s-a introdus internet şi sper că mă voi adapta şi eu cât de repede la noile condiţii.

- Interesant că, deşi dumneavoastră aveţi o anumită vârstă şi aţi ieşit din colectivitate (aţi ieşit la pensie forţat de împrejurări, pentru că probabil aţi mai fi lucrat), totuşi vă adaptaţi la noile cerinţe, la noile posibilităţi ale tehnicii. E clar că sunteţi un luptător.

- Nu pot să stau, că dacă stau, mor. Eu am copii şi trebuie să merg înainte ca să-i pot ajuta mai departe.

- Spuneţi ceva şi despre pisoiul pe care-l aveţi.

- Am avut o pisică şi nu mai e. Ne era tare urât şi am adus un motănel pe care îl iubim cu toţii. Ne place, chiar şi copiii se joacă cu el de câte ori au ocazia.

- Cum vă împăcaţi cu vecinii şi cu alte persoane, cu care veniţi în contact?

- Cu vecinii nu am nici cea mai mică problemă de 26 de ani de când stau în bloc. Nu le-am făcut necazuri şi nici ei nu m-au supărat niciodată, în toţi aceşti ani de când locuim împreună. Mă împac cu toţi, dar mai mult am avut de-a face cu unul de deasupra mea care m-a ajutat de câte ori i-am cerut. Când aveam ceva mai complicat la instalaţia electrică sau ca să regleze lumina pe scară, ca să se descurce copiii mei când veneau de la şcoală.

- Presupun că şi dumneavoastră le săriţi în ajutor când aveţi cu ce şi când puteţi s-o faceţi.

- Sigur că da, cu mare plăcere.

- Vă mulţumesc pentru interviul pe care mi l-aţi acordat şi, în încheiere, vă rog să adresaţi un îndemn tinerilor care vin din urmă!

- Eu aş vrea, nevăzător fiind de atâta timp şi trecând prin atâtea timpuri, şi bune şi grele, să doresc tuturor nevăzătorilor tineri să aibă curaj. Şi să ţină legătura cu organizaţia noastră, Filiala nevăzătorilor, pentru a-i sprijini şi a le rezolva probleme care sunt încă grele. Sperăm cu toţii că, încetul cu încetul, va fi mai bine şi pentru noi cei în vârstă, dar şi pentru tineret, căruia îi dorim şi mai bine.

- Vă mulţumesc! (Interviu realizat de Constantin Surugiu, 13 noiembrie 2005)

Interviuri la ceas aniversar: Gheorghe Popa

- Bună ziua, domnule Popa şi bine-aţi venit la sediul filialei. Ne-am întâlnit ultima dată acum două zile, la vreme de seară şi vreau să spun că am fost extrem de încântată când am realizat că sunteţi de fapt, în pofida a ceea ce scrie în buletin, un om tânăr. Faptul că aţi răspuns „da” la apelul de a veni la un curs de dans realmente m-a bucurat. Chiar, ce scrie în buletinul dumneavoastră? Câţi ani aveţi?

- 71.

- Mulţi înainte, domnule Popa. V-am auzit spunând, nu o dată, în şedinţele Filialei nevăzătorilor Botoşani că sunteţi aici de la începuturi. Când aţi venit în Botoşani?

- În august 1960.

- Unde-aţi făcut şcoala?

- Am absolvit şcoala profesională la Bucureşti, în învăţământul special.

- Aţi învăţat ceva anume?

- Da. Am făcut la început „cartonaje”, după aceea „coşuri” (împletituri), o secţie foarte frumoasă, pe urmă „perii”. Calificarea am obţinut-o în meseria de „perii” şi „operator de telefonie”. Ultima specializare în ultimul an de şcoală, pentru noi, cei care am fost cu carte mai multă

- A, deci nu toată lumea?

- Nu, nu. S-a făcut o selecţie. În afară de clasa de telefonişti, s-a înfiinţat şi prima clasă de masaj. Aici au mers elevii mai solizi, iar noi cei mai firavi am mers la telefonie. După aceea, ne-au înscris obligatoriu la liceul seral. Am învăţat la cel mai bun liceu de pe vremea aceea, Liceul „Mihai Viteazul”. Studiile liceale le-am terminat la Botoşani.

- Am înţeles că aţi avut funcţii de conducere încă de când eraţi elev? Ce-aţi fost?

- Am făcut parte din Comitetul de conducere al elevilor, comitet care reprezenta elevii din şcoală. Toate necazurile, toate bucuriile se rezolvau prin acel comitet. Am avut funcţie de organizator.

- Ce responsabilităţi aveaţi?

- Mă ocupam de adunările generale care aveau loc pe şcoală. Ne mai trimiteau educatorii să-i deşteptăm şi să-i trimitem la cursuri pe cei care se trezeau mai greu…

- Se dădeau sculaţi?

- Daaaa… Ei, mai erau unii un pic mai obosiţi.

- În ce an aţi ajuns la Botoşani?

- În 1960.

- Deci chiar înainte de a se înfiinţa filiala?

- Da, noi atuncea aparţineam de filiala Iaşi, unde era toată Moldova afiliată.

- Cine mai era la filiala Iaşi?

- Suceava, cu toată zona Bucovinei, Bârladul cu Vasluiul. Când am venit noi, am fost în număr de şase, parcă. Şi am fost solicitat la o singură şedinţă la Iaşi. Pe urmă s-au făcut demersuri şi s-a înfiinţat Filiala pe regiunea Suceava, din care făceam şi noi parte.

- Vorbiţi-mi despre acea perioadă..

- Ce să vă zic. Noi am fost primii nevăzători care am venit la Cooperativa „Progresul”, unde lucrau numai „oameni văzători”, dar cu alte deficienţe motorii. Nevăzători nu erau. Înaintea mea, cu vreo câteva zile, a venit un grup format din Cucu Nicolae, Axinte şi o fată – Maria Pitaru. Am fost bine primiţi, în primul rând de conducerea cooperativei.

- Cine era în conducere atunci?

- Preşedinte era domnul Butnaru, un om foarte de treabă, c-o bunătate-n el exemplară. Când m-am prezentat la cooperativă (n-am venit singur, ci cu doamna de la „Prevederi Sociale” care răspundea de nevăzători - doamna Iepure), domnul Butnaru m-a luat în primire şi „Hai băiete, la treabă”. Nu m-a-ntrebat de unde sunt, nici de foaia de sănătate… Am avut şef de secţie un domn Cazacu.

- Şi cu ce aţi început?

- Acolo se făceau mături. Eu în şcoală n-am făcut aşa ceva, dar domnul Cazacu m-a asigurat că am să-nvăţ la locul de muncă. Ce învăţasem eu, nu aveau la cooperativă. De fapt, coşuri aveau, dar în altă parte. Cu ajutorul lor am învăţat să fac şi mături. Am lucrat la mături un an de zile, răstimp în care m-au trimis şi la ales material pentru rogojini. Am lucrat cu un colectiv de oameni extrem de înţelegători şi ne-am înţeles ca-ntr-o familie de oameni cuminţi. Fiind calificat în meseria de operator telefonie, după un an am aflat că la noi în Botoşani a luat fiinţă o centrală telefonică la Spitalul Judeţean. Şi prin anumite relaţii…

- Era şi-atunci nevoie de relaţii?

- Eu personal am fost foarte mult ajutat de organele de partid. Am avut o cunoştinţă foarte apropiată şi datorită acelui domn (care cred că nu mai trăieşte), am avut trecere la toate organele de Partid. Şi am cerut ajutorul dumnealor, ca să pot să ocup postul pentru care aveam calificare.

- În ce an a fost asta?

- În 1961.

- Deci repejor…

- Da. Între timp am făcut rost de repartiţie; şi când m-am dus cu ea, mi-au spus: „Bravo, băiete”!

- Cine era director?

- Doctorul Răileanu, un chirurg ce era şi şef de secţie. Un om foarte de treabă, înţelegător, bine pregătit. Cererea mea a fost a 31-a de angajare pe acest post şi a spus că o să mă ajute.

- Aţi avut şi puţin noroc.

- Recunosc. Am avut, pentru că atunci încadrările se făceau prin Consiliul Popular, cu aprobarea lor. La început mai erau suspiciuni, dar după aceea ne-am împrietenit, văzând că eu cunosc meserie. După un an, domnul director a înlocuit vechea centrală cu fişe cu una automată. M-a-ntrebat dacă ştiu să lucrez pe aşa ceva şi i-am explicat că pe una la fel am făcut practică după terminarea cursurilor - la Fabrica „7 noiembrie”. La spital am fost foarte bine primit, comparativ cu ceilalţi. Era un domn, care când m-a văzut, s-a bucurat foarte tare fiindcă voia să-şi ia concediu şi n-avea pe cine să pună-n loc. A stat cu mine trei zile, în care am învăţat. Mai greu a fost să cunosc personalul.

- Câţi ani aţi lucrat la spital?

- 34, aproape 35.

- Cum aţi comunicat? Cred că s-au schimbat mulţi şefi în vremea aceea. Cred că vă ştiau toţi vocea. Poate vă cunoşteau mai mult vocea decât vă ştiau ca om.

- Aşa este. Am fost foarte apreciat. Colegele de la centrala oraşului, de câte ori aveam vreo urgenţă, mă serveau cu prioritate. La noi era Spital de urgenţă şi trebuia să fim „ceas”. Tot timpul am spus că este un serviciu de militar, pentru că intrai dimineaţa la 7 şi abia dacă puteai să mergi să bei o cană cu apă.

- Se putea întâmpla o nenorocire dacă nu făceaţi legătura repede.

- Sigur că da. Datorită acestui sistem de muncă mi-am schimbat total modul de viaţă. Şi-acum, abia dacă beau o cană cu apă pe zi.

- Nu-i prea bine nici aşa…

- Nu-i bine, dar asta este.

- Cât timp vă rămânea ca să veniţi la filială, să ţineţi legătura cu asociaţia nevăzătorilor?

- Ne întâlneam după-masa. Când am venit în ’60, grupa era condusă de domnul Hobjilă un domn în vârstă, muzicant de meserie. Doamna de la Prevederi Sociale m-a rugat să iau eu grupa-n primire, pentru că sunt mai tânăr. La Botoşani era o grupă de nevăzători destul de mare, dar majoritatea erau pensionari. Lucrători eram doar noi, cei veniţi în ’60.

- Ce făceaţi în calitatea asta? Eraţi tânăr…

- Ne ocupam cu strângerea cotizaţiei, făceam activităţi în cadrul grupei… Până când s-a a înfiinţat clubul nostru, aveam acces la cel al surdomuţilor, de aici, din centru şi la o cameră care era un pic mai la vale. Acolo mergeam cu doamna de la Prevederi şi ţineam şedinţele, ne mai citea câte ceva.

- Dacă oamenii aveau probleme vă implicaţi, reuşeaţi să rezolvaţi ceva pentru ei?

- Personal, dac-ar fi fost nevoie, poate că da, dar fiecare se descurca pe cont propriu. La noi organele de conducere - mai ales cele de partid - ne-au primit cu multă dragoste. Dacă mergea cineva cu o problemă de locuinţă, că astea erau cele mai importante, ne ajutau. Desigur, în limita posibilităţilor.

- Dumneavoastră cum v-aţi descurcat cu locuinţa?

- După ce m-am căsătorit, am stat 2 ani la socri. Între timp, ne-am înscris la spaţiul locativ, unde era un domn care se cunoştea din tinereţe cu socrul meu. A promis că o să ne ajute şi a şi făcut-o.

- La casă?

- Da. O căsuţă cu două camere.

- Staţi şi-acum acolo?

- Nu. Când ne-am mutat am făcut îmbunătăţiri: instalaţia electrică, uşi, geamuri, sobă... Am stat acolo patru ani. Apoi am avut posibilitatea de-am cumpărat căsuţa asta, unde stau şi-acum.

- Am sentimentul că pentru un nevăzător este mai bine să stea la casă. Ai un pic de grădină unde să ieşi, timpul trece altfel, nu? Decât la bloc, unde stai închis între nişte pereţi.

- Este un adevăr, dar să ştiţi că trebuie şi nişte ajutoare.

- E şi de lucru, nu?

- Este. Eu am avut mare sprijin de la mama mea, pe care am adus-o la mine şi-a stat aici până la moarte.

- Vă ajuta?

- Da. La tot ce era nevoie în gospodărie. Ea era talpa casei. Mama a fost cel mai mare ajutor al meu.

- Aveţi şi copii?

- Da.

- I-a crescut? V-a ajutat?

- De mici i-a crescut. Eu cu soţia mergeam la serviciu, şi ea rămânea acasă cu toată gospodăria.

- Vă invitaţi colegi de la filială, de la serviciu - acasă?

- Am mai invitat. Pe Cucu Nicolae cu care am fost coleg, pe Viorel Mateciuc, care nu mai este. Veneau băieţii pe la mine.

- Mi s-a spus că aţi cântat la vioară. Eu nu v-am auzit niciodată.

- Nu m-aţi auzit pentru că am avut nişte probleme acasă şi nu mi-a mai ars să mai cânt.

- Unde-aţi învăţat?

- La Bucureşti, la şcoala profesională, unde era şi o clasă de muzică. Am învăţat cu profesorul Barbu.

- Şi aţi activat în taraful filialei, aţi fost la concursuri?

- Da. În formaţie erau Titi Andrei la acordeon, Florea Mureş la saxofon şi contrabas. Cântam cu diferite ocazii, cum ar fi la alegeri…

- Asiguraţi momentul festiv.

- Da.

- Aţi fost şi la concursuri?

- Am participat la concursurile mari, care se organizau în cadrul Asociaţiei.

- Înţeleg că aţi fost şi la concursurile de cultură generală şi că aţi avut rezultate.

- E adevărat. Ne pregăteam foarte bine, pentru că mergeam pe ideea că ori ne ducem bine pregătiţi, ori nu ne ducem deloc. Erau concurenţi ca Nicu Bunduc, Victor Brumă, Titi Andrei… Nu era concurs la care să nu intrăm în baraj.

- Şi de ce n-aţi mai participat?

- Eu citeam foarte bine-n negru. Citeam cu atenţie, luam notiţe, mă pregăteam bine. Asta până prin anii ’80, când a început să-mi slăbească vederea şi nu mai puteam să citesc. Cine este obişnuit să citească în negru, greu se-nvaţă-n Braille. Citind în scris obişnuit, ai în faţă rândurile şi memorezi mult mai uşor.

- Asta se cheamă memorie fotografică. Eu aşa făceam la examenele de la facultate. În momentul când trăgeam biletul cu subiecte, îmi apăreau paginile respective. Ca şi cum erau fotografiate.

- Asta era la mine. Şi din moment ce n-am mai putut citi, am terminat-o. Am încercat eu să audiez…

- Nu-i acelaşi lucru, nu?

- Nu.

- Am discutat odată cu domnul Bunduc despre alfabetul Braille şi el îmi spunea că dacă nu simte cu buricele degetelor, dacă nu ajunge informaţia până-n creier, nu se-nregistrează. Nici Cd-ul audio am înţeles că nu-i o rezolvare. Mulţi spun că pe ei îi adoarme.

- Braille am învăţat şi eu foarte bine. Dar nu citeam numai cu degetele, ci mai trăgeam şi cu ochii.

- Era o lectură combinată.

- De asta nici în prezent nu pot citi cu degetele. Mi-ar fi plăcut.

- Păi încercaţi, încă nu-i târziu. Aşa cum aţi putut veni la dansuri sunt convinsă că puteţi învăţa foarte repede şi braille-ul. Poate vă-nscrieţi la concursul din primăvară, la „Prietenii cărţii braille”. Domnul Bunduc după ce a făcut o pauză, aproape a promis că vine în primăvară la concurs. Există oameni cu o memorie „infernală”. N-am prea întâlnit în lumea dinafară mulţi care să aibă o memorie aşa de bună. Mă uitam la domnul Bunduc, că am participat cu dumnealui şi la faze zonale şi naţionale şi vedeam cum răspunde, ca un ceasornic. La perfecţie; eu nu ştiu dacă aş putea.

- Noi am avut băieţi bine pregătiţi, cum a fost Todeancă. Ştiţi foarte bine cum se pregătea.

- E o mare lipsă. L-am cunoscut. Era un om care venea în fiecare zi la filială, parcă aveam impresia că semnează condica. Era extrem de implicat. Un om cult. Domnule Popa, ce momente importante din viaţa asociaţiei v-au rămas în memorie?

- Ar fi cel din 1961, când a luat fiinţă filiala judeţului Suceava.

- Cu sediul la Rădăuţi.

- Da, pentru că acolo era o grupă mai mare de nevăzători, care absolviseră şcoala cu un an-doi înaintea noastră. Toţi care absolveau erau trimişi la Rădăuţi, pentru că la Suceava nu aveau secţie. Am fost chemaţi şi noi de la Botoşani şi l-am ales pe domnul Niculescu. Era un om în vârstă, deştept. Făcuse facultatea la Cernăuţi şi a rămas fără vedere pe parcurs. La Botoşani ne adunasem deja mai mulţi. Eu eram şef de grupă. Trebuia să întocmim dări de seamă, cum ne cerea filiala. Apoi au început să vină la noi grosul absolvenţilor, ca Victor Brumă, Pieptănaru şi alţii, printre care şi domnul Bursuc. Şi el un om deştept. Venise din mediul rural, şcolarizat în tinereţe la Bucureşti. Când s-au făcut din nou alegeri, am venit noi cu omul nostru, care a câştigat până la urmă cu un vot în plus. A fost un pic de agitaţie, dar... L-am înscăunat exact cum a fost înscăunat Cuza.

- Un moment solemn.

- Solemn, da. După venirea dânsului a început să crească activitatea culturală între noi, grupa de la Rădăuţi şi mai târziu cu cea de la Suceava. A devenit o filială bogată în toate ramurile de activitate. Pe plan sportiv am participat la multe concursuri. Am mers la Galaţi şi eu şi Victor Brumă.

- La ce? La atletism?

- Da.

- Aveaţi forţă? Că sunteţi slăbuţ.

- Am avut forţă, pentru că în ’59 am fost cu formaţia de artă atletică uşoară, aşa se chema atunci, la Leningrad.

- Era greu de trecut graniţa pe vremea aceea?

- Nu. Pe noi nu ne-a afectat cu nimic. Ne-a chemat doar să vadă dacă suntem noi în fotografie şi-atât. Era un concurs între ţările socialiste.

- Domnule Popa, cât credeţi că este de importantă filiala pentru membrii ei? Cum s-ar descurca dacă o astfel de structură n-ar exista?

- Doamnă, eu n-aş putea concepe nimic fără organizarea asociaţiei. Eram încă elev când s-a pus baza asociaţiei nevăzătorilor. Unii au cam privit cu oarecare dispreţ acest eveniment, dar pe aceia noi îi numeam cozi de topor, pentru că asociaţia a avut menirea să ne coordoneze activitatea culturală, spirituală, tot felul de activităţi după ce-am trecut pragul şcolii în viaţa civilă. Asta a fost menirea asociaţiei. Fără ea noi nu puteam să pătrundem nicăieri. S-au înfiinţat filialele, ceea ce ne-a conferit o mai mare putere locală. Filiala noastră, ca şi celelalte probabil, a fost foarte bine apreciată de către organele de Partid şi Consiliul Popular. Cu orice problemă se duceau reprezentanţii noştri, se rezolva. Numai câte butelii de aragaz s-au dat şi câte locuinţe, când au început să se construiască blocurile.

- Am înţeles de la domnul Bunduc că la un moment dat se şi refuzau apartamente. Aveau de unde să aleagă, sunt membri ai filialei care stau în zone foarte bune ale oraşului.

- Aşa este. Au fost foarte mult lângă noi organele de conducere. Nu putem să negăm.

- Când vorbiţi de butelii mă strânge-n spate. Când eram copil, stăteam şi aşteptam maşina şi mă rugam de cineva să urce butelia până sus, la maşină, şi să mi-o schimbe.

- După o vreme, conducerea filialei a organizat schimbul de butelii aici, la sediu. A fost un ajutor foarte important. Am mai fost ajutaţi când era criză de alimente. Cei din cooperaţie aveau un chioşc de la care ne mai aprovizionam şi noi, ceilalţi nevăzători.

- La Botoşani lumea a trăit puţin mai bine, cel puţin cu mâncarea. Se mai găsea. Mai tăiai un viţel, era parcă şi o fabrică de conserve…

- Într-adevăr, la noi în Botoşani nu s-a murit de foame niciodată.

- La Câmpina, unde am luat repartiţie, se cam făcea foame, să ştiţi. Dacă nu mâncam un prânz la fabrica unde lucram, nu ştiu zău ce mai mâncam pe-acasă.

- Aşa a fost, din păcate. La noi în Botoşani am dus-o, cum spune în Biblie, ca-n sânul lui Avram. Era pâinea la cartelă, dar noi mai luam şi fără. Şi-apoi nu luam pâine cu sacul, să se usuce acasă. Luam două-trei, cât îmi trebuia.

- Am auzit folosindu-se aici la filială termenul de activist. Cei care sunt de vârsta a doua, de vârsta a treia, pot fi numiţi astfel. Cei care vin din urmă nu ştiu dacă se vor mai transforma în astfel de oameni, care să militeze pentru o cauză, să vină la concursuri. Greu se formează generaţia tânără. Greu o atragem.

- De unde s-o mai atragem? Pe vremuri veneau absolvenţii, erau încadraţi în muncă, cum a fost grupa de masori. Era tineret care se integra şi ducea mai departe activităţile noastre. În prezent e cam greu.

- Nemaifiind locuri de muncă…

- Nu mai avem tineret. De unde să-i ei, dacă omul n-are unde să lucreze. Acuma se mulţumesc cu ce le dă: şomaj, alocaţie socială.

- În ultimele zile despre asta se vorbeşte, pentru că nu se ştie ce va urma. Când au mai fost momente grele, a fost unitate la nivel de filială. Aţi mai fost la Bucureşti?

- Da.

- Când? În ce an?

- Nu mi-aduc aminte exact, dar era vorba de Ordonanţa 102. În Guvern au fost nişte oameni care ne-au înţeles.

- Deci de multe ori obţii mai multe cu vorba bună decât cu scandal?

- Asta da. Niciodată n-o să se poată rezolva cu scandal. O vorbă bună spusă la locul ei face ca toată lumea să fie apropiată de persoana respectivă.

- Mă gândesc la anii trecuţi, când profesorii au dansat pinguinul în faţa Guvernului.

- Nici aşa. Te duci acolo să faci măscăreli şi să te plângi că nu ai.

- Daţi-le un sfat tinerilor, care noi scontăm că vor veni, fiindcă filiala asta trebuie să mai reziste în timp.

- Sfaturi noi le putem da multe. Problema este câţi din ei le ascultă. Care vor ajunge în rândul nostru, este bine să participe, să fie activi, să fie permanent în mijlocul nevăzătorilor, pentru că fără sprijinul filialei şi al asociaţiei în general nu fac mare ispravă.

- De unul singur e cam greu.

- Normal că e greu. Mi-aduc aminte că atunci când au fost alegerile la Rădăuţi, pe mine m-au ales supleant în comisia de cenzori. Şi cei de la spital m-au apreciat foarte mult, pentru asta. Drept dovadă, peste câteva luni mi-au dat prin sindicat aragaz şi butelie.

- Vă mulţumesc pentru interviu şi vă urez să rămâneţi mereu cu sufletul tânăr, aşa cum sunteţi acum. Şi se ne reîntâlnim cât mai des la filială.

- Mulţumesc pentru invitaţie, iar dumneavoastră vă doresc o activitate frumoasă în cadrul filialei noastre. Şi să vă aşteptăm şi pe dumneavoastră.

- Nu ca membru!

- Nu ca membru: să lucraţi până la pensie.

- Mulţumesc domnule Popa.

(Octombrie 2011, interviu realizat de Carmen Moraru)

Interviuri la ceas aniversar: Neculai Bunduc

- Bună ziua, domnule Bunduc. Bine aţi venit la sediul nou al Filialei Nevăzătorilor Botoşani, care este de fapt sediul vechi. Am făcut recent şi o sfinţire şi am remarcat că eraţi realmente emoţionat în momentul în care aminteaţi de vremurile de început ale acestei filiale. Aş vrea să vorbim pentru cei de-acum şi poate pentru nevăzătorii care vor veni despre cum s-a înfiinţat filiala, cum erau acele timpuri… Dar, mai întâi, spuneţi-mi în ce an aţi terminat şcoala şi când aţi venit la Botoşani.

- Ori de câte ori am ocazia să vorbesc despre începuturile asociaţiei şi, mai ales, ale filialei noastre, mă încearcă un sentiment de nostalgie şi de mulţumire, până la urmă, pentru că eu personal am avut şansa să fiu aproape de la începutul activităţii filialei noastre. Am venit la Filiala Botoşani (atunci se chema Suceava) în 1964. De-atunci sunt membru al asociaţiei şi am activat în tot ce s-a întreprins aici.

- Era dificil cu sediul la Suceava? Cum reuşeaţi să ţineţi legătura?

- Sediul era pe fosta structură a Regiunii Suceava, dar sediul filialei era la Rădăuţi – Bucovina, pentru că acolo era o cooperativă. Pe-atunci, filialele se organizau în jurul unor locuri de muncă, ce se găseau, în special, la cooperativele de invalizi. Şi-acolo fiind mai mulţi, în 1961 un grup de nevăzători a înfiinţat Filiala Suceava. Noi fiind raion, Raionul Botoşani, am avut la început – cum se cheamă acum – o grupă. Atunci am avut un club, exact unde e sediul filialei, acum. A fost o primă cărămidă pe care noi botoşănenii am pus-o la întemeierea, la întărirea acestei filiale.

- Ce dotări avea clubul în acea vreme?

- Era o singură cameră, cu câteva cărţi în Braille şi foarte puţine „în negru”. Nici aparat de radio nu era. Abia în 1965 am fost dotaţi cu un astfel de aparat. Nu mai vorbesc de alte dotări, de magnetofoane, de casetofoane. Abia mai târziu au început să fie dotate cluburile.

- Cam câţi nevăzători erau în Botoşani, pe-atunci? Veneau la sediul filialei? Putea fi atraşi?

- Şi-aici, ca şi în alte zone, nucleul activităţilor a fost organizat în jurul nevăzătorilor care lucrau la Cooperativa „Munca Invalizilor”, sau, mai înainte, „Progresul”. Ei bine, veneau. Aici în raionul Botoşani erau câteva zeci, probabil. Noi la cooperativă în anii aceia eram vreo 20 - 30, apoi s-a ajuns la 40 – 50. Uşor – uşor au început să fie încadraţi ca maseuri, ca telefonişti şi lucrurile au început să se mai dezvolte, ca activităţi, ca valoare a activităţilor. În 1968, toamna, după ce s-au înfiinţat judeţele, noi botoşănenii – în frunte cu fostul preşedinte, Gheorghe Bursuc, căruia îi aduc şi-acum un omagiu deosebit, am reuşit şi am mutat filiala de la Rădăuţi la Botoşani.

- A fost un câştig real…

- A fost un mare câştig. Aici la Botoşani, între timp, s-a constituit un nucleu de băieţi, cum le spuneam noi, foarte activi, care în timp şi-au dat nota valorii în activităţile organizate. Veneau fără să fie traşi de mânecă, pentru că…

- Le plăcea…

- Da. Şi era o emulaţie… În ianuarie 1969 s-a mutat sediul la Botoşani. A rămas în componenţă şi judeţul Suceava şi am funcţionat până în 1991 ca filiala interjudeţeana Botoşani – Suceava. Structura amintită a avut nişte rezultate deosebite de-a lungul timpului, chiar dacă era o filială mică, în comparaţie cu alte filiale din ţară.

- Câte filiale erau în ţară?

- Până la Revoluţie, au fost 16, pentru că se formaseră pe fosta structură administrativă a ţării, cu cele 16 regiuni, care au existat până în 1968. Foarte puţine erau judeţene, majoritatea erau interjudeţene, care aveau în componenţă două, trei sau patru judeţe. La noi erau numai două şi am funcţionat aşa până în 1991, când judeţul Suceava şi-a făcut filială proprie.

- Când aţi intrat în conducerea asociaţiei?

- De la 20 de ani – că aşa era statutul atunci – am fost ales în structurile de conducere ale asociaţiei. Am fost mai întâi în Consiliu, apoi 14 ani vicepreşedinte pe probleme culturale, iar după dispariţia prematură şi regretabilă a domnului Bursuc, am fost nevoit să vin. Nu-i glumă! Asta s-a întâmplat în 1986, iar totul era foarte greu din cauza restricţiilor, a piedicilor care se puneau, de tot felul. În 1986 am preluat conducerea Filialei, pe care am dus-o până în 2004.

- Vorbeaţi de piedici… Am descoperit într-un material scris de secretarul Filialei, domnul Marcel Culincă, faptul că, până în 1977, s-au mai putut organiza conferinţe ale Filialei, ulterior nemaiobţinându-se aprobarea „organelor de partid şi de stat”, cum se spunea în acea vreme. Iar următoarea conferinţă a fost organizată în 1990. Ce se întâmpla? Le era frică de faptul că se adunau nevăzătorii laolaltă?

- Da, aşa este. La început, conferinţele se ţineau regulat. Apoi au început să vină tot felul de piedici, ce am aflat ulterior că veneau de la „Cabinetul 2”. „Ce să se mai organizeze, ce mai vor şi orbii ăia?”. Iar fac o mică paranteză… Dacă s-a ajuns ca după 1980, nevăzătorii să nu mai aibă acces la învăţământul superior… Asta a fost o crimă… Revenind la conferinţe, la început se ţineau din trei în trei ani…’69,’72,’75… S-a făcut în ’77 o excepţie, în sensul că se dorea să se organizeze anul următor, ca să se ţină şi conferinţa naţională… Noi am grăbit lucrurile şi s-au ţinut conferinţe pe filiale, în toată ţara… Când să se ţină în 1978 conferinţa naţională, s-a dat un ordin strict de oprire şi cu asta s-a terminat totul… Şi nu s-a mai putut mişca nimic decât în 1990, în mai, când au început să se ţină conferinţe. Vreau sa vă spun că erau mari probleme. Oameni din conducerile filialelor, chiar din Consiliul Naţional au dispărut, au plecat, au murit şi nu mai aveau la un moment dat cu cine să-i înlocuiască în organele de conducere. La nivel de filială, cum am mai spus, am mai ţinut conferinţe, dar la nivel de ţară, când a fost ales Mateescu, nu s-a mai ţinut nicio conferinţă până în 1990. Aproape două decenii, Consiliul Central aproape că dispăruse, au rămas foarte puţini. În timpul acela s-au schimbat vreo trei preşedinţi care nu erau aleşi tocmai statutar, dar nu era altă şansă. În legătură cu numărul de membri, după Revoluţie, noi şi cu judeţul Suceava eram vreo 8 - 900 de membri, dintre care în jur de 500 la Botoşani. Dar nu asta e important ci că, în anii aceia grei am menţinut drumul asociaţiei. Au fost oameni deosebiţi, în toată ţara. La noi nu-l uit niciodată pe domnul Bursuc, care a avut un mare merit în punerea bazei acestei filiale. Iar eu, fără să fiu lipsit de modestie, mă mândresc fiindcă am fost şi eu pe-acolo şi-am dat o mână de ajutor. Am făcut-o din toată inima, alături de mulţi alţii. Din păcate, unii dintre ei nu mai sunt şi vreau să le aduc un prinos celor care-au dispărut. Pentru că astăzi mai sunt mult prea puţini din cei care-au fost de la începutul filialei.

- Numiţi-i pe cei care au realizat ceva la această filială şi sunt trecuţi la cele veşnice.

- Aş începe cu domnul Bursuc. Apoi cu Andrei Constantin de la noi de la Botoşani, Aurel Surugiu, Ion Todeancă, cărora li se adaugă mulţi din zona Sucevei: Adrian Ciobanu, Ion Grămadă – care a fost şi preşedinte, ca să nu mai vorbesc de primul preşedinte al filialei noastre, cum era atunci Suceava, Niculescu Dionisie.

- Ştiţi ce realizez eu? Că această filială este ca un fel de familie, cu bune, cu rele. În momentul în care se întâmplă ceva bun, se bucură mai mulţi, dacă un om „pleacă dincolo” supărarea este generală. Informaţia circulă foarte repede şi oamenii rezonează la ceea ce li se întâmplă semenilor lor.

- E posibil să se fi schimbat multe. Sunt atâtea posibilităţi acum, de deplasare, cu televiziunea, tehnici moderne…

- Se comunică altfel…

- Categoric. Atunci era altfel. Veneau oamenii la club după lucru. Şi se lucra câte 10 – 12 ore şi nu lucrau de dragul de a se juca. Şi se lucra foarte greu, la mături, la perii, după aceea la cartonaj. Era muncă, efectivă. Veneau mulţi cu plăcere, se deconectau la filială. Nu mai vorbesc duminicile, la concursuri…

- Concursurile le-am descoperit şi acum patru ani, când am venit aici. Dar ce făceau oamenii, pe vremuri, la club?

- Erau cercuri de lectură. Se formau grupuri de 3 – 7 oameni, iar referentul cultural (instructor, în acea vreme), le citea. Nu erau cărţi în Braille destule. Iar mulţi erau membri la noi, dar nu ştiau Braille-ul. Mai erau cercuri gospodăreşti, care se ţineau la cămin. Veniseră, într-o perioadă, multe fete şi se ducea o salariată de la noi care le citea reţete culinare, sfaturi practice ş.a.

- Erau foarte multe întâlniri cu personalităţi ale oraşului, aveam foarte bune colaborări. Veneau de la bibliotecă, cu casa de cultură, cu Clubul „23 august”. Apoi erau jocuri, care le plăceau oamenilor. În anii ’70 au început să aducă table adaptate, remi. Şi eu jucam remi. Ne adunat 7 – 8 oameni şi jucam remi. Stăteam 2-3 ore.

- De ce nu mai avem remi? Eu nu am văzut…

- S-au pierdut şi rău s-a făcut. Recunosc că nu le-am strunit… Trebuia să iau o garnitură şi s-o ţin de model… Erau extrem de bine realizate. Nu la noi, la o fabrică. La remi jucau cei ce erau mai în vârstă, mai statici. Dar veneau… Multe activităţi erau planificate şi se ţineau. La popice, care nu se mai pot ţine acum, veneau foarte mulţi. Şahul, încă a mai rămas, din fericire, tablele au crescut din nou şi asta e bine. S-a încercat la un moment dat goalball-ul, numai că este pentru tineri şi n-a mers. Se făceau excursii, se făceau orientări. Pentru cei orbi 100% făceam concursuri de orientare. Şi le prindea bine, la mulţi, pentru că nu era ca acum, cu însoţitori. Atunci mulţi trebuiau să se deplaseze singuri la serviciu, la cumpărături.

- Cred că era şi mai simplu să vă deplasaţi prin oraş. Reuşeaţi să ajungeţi, singur, de-acasă la serviciu?

- Sigur că da. Din punct de vedere al orientării, era foarte bine. Cel puţin la noi, la Botoşani, străzile erau structurate foarte bine, cu trotuare. Despre circulaţie nu mai vorbesc. Eu, cel puţin, am umblat singur vreo 30 – 40 de ani, până în 2000, fără nici un fel de probleme. Acum nu mai am curaj. E tramvai, toată ziua se schimbă lucrurile, ca să nu mai vorbesc de trafic. Ei bine, toate acestea s-au făcut datorită acestei asociaţii, care s-a înfiinţat foarte greu la nivel de ţară. Pentru că după război, n-au fost ei de-acord… Am avut înaintaşi pe Tănăsescu, Filip Nae, primii preşedinţi care au luptat ani de zile cu Puterea ca să dea aprobare să se înfiinţeze Asociaţia naţională a nevăzătorilor, care abia în 1956 a avut primul Congres. Apoi au fost filialele, care au avut un mare rol pentru nevăzători. În primul rând, pentru că erau foarte mulţi orbi adevăraţi, orbi 100%, cum le spun eu. E foarte bine că într-o bună zi ei o să dispară, pentru că e mare diferenţă între un orb 100% şi un slab văzător. Orbii ăştia 100% aveau probleme deosebite în comparaţie cu ceilalţi. Unde să se ducă?

- Asociaţia le oferea un loc…

- Mă mai gândesc la activităţi. Se fac şi acum, dar atunci eram şi mai tineri…

- Domnule Bunduc, acum vin tot cei de vârsta a II-a, a III-a Pe tineri îi aduci cu arcanul. Ce se întâmplă? Îşi găsesc altceva de făcut?

- E o mare problemă. Şi din câte văd eu, şi sunt ani deja, aproape că e fără soluţie. Faptul că nu au un loc de muncă, nu sunt în colectivităţi… Asta era esenţa, în trecut…

- Se cunoşteau la locul de muncă şi apoi veneau şi la club…

- Acolo discutau, glumeau, se mai şi certau, probabil… Se formau familii… Erau tineri, veneau de la şcoală şi poate nu chiar de la început, dar în câteva luni se angajau!

- Chiar, unde v-aţi cunoscut soţia?

- A fost mai târziu, aici, la Botoşani. Ea încă era elevă: venise la un concurs. Eu munceam deja de patru ani. La 15 ani şi şase luni, aveam carte de muncă! Burlăcisem eu destul… La 20 de ani, m-am căsătorit. Când mi-a dat primul apartament în Parcul Tineretului, în 1969, confort III sau IV, nici nu mai ştiu, am crezut că mi-a dat un palat.

- Era casa dumneavoastră…

- Stătusem vreun an de zile în chirie… Noroc că nu venise copilul… Cum să vă spun… Când închideam şi deschideam şi mi-am făcut lucruşorul meu şi nu-mi mai umbla nimeni cu el, era mare lucru… Ne-am mutat cinci familii la primul bloc care-a fost dat în folosinţă în 1969, în Parcul Tineretului. Eram vecini… Rolul asociaţiei era mare şi era aşa pentru că ni s-au dat acele locuri de muncă. Indiferent că erau la cooperativă, la masaj… Erau într-o colectivitate şi asta pe mulţi i-a făcut să se schimbe, să fie cu adevărat oameni. Dar aveau asigurată şi partea materială, din muncă cinstită. Când ştiai că vine ziua de salariu şi ţi-ai luat bănuţul, fiindcă ai lucrat şi marfa ta s-a vândut, aveai o satisfacţie! Cu bănuţii aceia ne-am cumpărat casă şi tot ce trebuie în casă. Făceam concedii. Nu exista vară să nu mă duc în concediu. Fie că luam bilete de la sindicat, fie că luam de la OJT.

- Înţeleg că s-a câştigat destul de bine la cooperativă.

- Foarte bine. Cam de prin 1973 până la Revoluţie, s-a câştigat foarte bine. Apoi au venit alte vremuri. Dar nucleul acesta vechi care este la noi, majoritatea şi-au făcut familii, şi-au făcut case, sunt acum părinţi, bunici, pentru că au fost organizaţi. Dar, au plecat din şcoli… Acum în şcoli nu se face mare lucru, iar dacă se face…

- E inutil…

- Da. E ceva care nu le e de folos. Nu că şcoala nu le e de folos, omul trebuie să înveţe ceva. Dar eu mă gândesc la viitor. Şi asta e foarte grav. Pentru că termină tânărul, puştiul, la 18 – 20 de ani…

- Şi nu are unde să se ducă!

- Da. Şi stă în familie… Este un avantaj că numărul orbilor adevăraţi s-a diminuat foarte mult şi acesta e un lucru bun. Cei cu resturi de vedere, se mai descurcă. Dar orbii adevăraţi, băieţi tineri, stau închişi, păi se termină!

- Eu vreau să vă spun că mama mea, care locuieşte la Gura Humorului, a venit la câteva activităţi ale filialei, inclusiv de Paşti, la Gura Humorului. A fost uimită văzând că oamenii se distrează, au firi deschise, nu sunt ursuzi…Ea cunoscuse câţiva nevăzători care trăiau în spaţiile lor închise, nu socializau, nefiind într-o astfel de structură organizată şi a sesizat o diferenţă foarte mare. Cred că rolul asociaţiei e primordial. Cât poţi să socializezi cu vecinii, cu rudele? Nu ştiu dacă e suficient…

- E utilă şi aceea… Dar omul aici, la asociaţie, se simţea între ai lui, se simţea la el acasă… Aici nu se jena prea tare dacă vărsa un pahar, dacă se împiedica de un scaun… Când merg în altă societate, majoritatea au reţineri… Şi-atunci, uşor-uşor te-nchizi… Pe când la asociaţie eşti ca acasă… Avea domnul Bursuc o vorbă, pe care n-o uit niciodată… El spunea: „Unde se simte mai bine orbul? Aici, între ai lui…”. Ne simţeam bine… Veneam câteodată duminica şi stăteam câte jumătate de zi fără să fie nimic planificat. Veneam 5 – 7… Apoi mergeam şi la o bere, sau beam aici o bere, dar nu pentru asta veneam…

- Se poate sta la poveşti, pur şi simplu… Cum v-am văzut mai înainte… Nu v-aţi întâlnit de-o bucată de vreme şi fiecare avea ceva de spus, de-şi dat cu părerea… Şi asta contează!

- Da, dar asta se întâmplă pentru că acei ce mai mişună pe-aici au trăit o viaţă activă. Maseurii au fost printre oameni, au avut relaţii, au cunoscut multă lume… Acum au plecat de-acolo, alţii în loc nu se duc, deşi sunt destui pregătiţi, pentru că nu se mai fac angajări… Salvarea trebuie să vină tot de la asociaţie, de la filiale… Organizându-se activităţi, cu deplasări, cu viaţă de club, cu cărţile audio…

- Când am revenit la sediul de lângă „Uspenia”, care arată incredibil, am avansat ideea reluării activităţilor de club, la terminarea programului. În ideea pe care aţi menţionat-o şi dumneavoastră mai înainte: ca oamenii să vină pur şi simplu, nu să fie ceva planificat. La ora 4, s-a terminat programul, nu se mai dau bilete, nu se mai face nimic altceva, ne întâlnim! O după-amiază la şah, într-o alta la table. În altă zi facem un cerc de lectură şi chemăm un actor sau un poet, care să aibă o voce mai lucrată… Altădată chemăm un medic… Sunt convinsă că fiecare gen de activitate va avea adepţi. Nu trebuie să vină toată lumea, zilnic. Poate că unii vor să vină să-l asculte pe medicul cardiolog…

- Ideea e foarte bună şi cred că e şi realizabilă. La început nici nu trebuie să vină toţi…

- Cinci oameni!

- Trebuie să fie un nucleu. Mai vin doi, mai pleacă alţii. Important e să se întâmple lucrurile acestea şi eu cred că o să se întâmple. Fiindcă aţi aminti de sediu, aici a fost prima cărămidă a filialei noastre, cu o lună înainte de a veni eu la Botoşani. Aici s-a dat sediul în iunie, eu am venit în iulie. Înainte era Cantina Săracilor. I se spunea „Cantina populară”, dar lumea o ştia de „Cantina săracilor”. Apoi ne-a dat nouă spaţiul. Am ţinut clubul până a venit filiala în 1968, apoi ne-a mai dat o cămăruţă. La Revoluţie am mai luat o cămăruţă… Tot ne-am întins, ca să punem face activitate… Am ţinut mult la sediul acesta, mai ales pentru zonă. Era undeva la trecere… Era Cartierul „Parcul Tineretului”, Centrul Vechi”, Piaţa, apoi s-au făcut Griviţa, „Împărat Traian… Era foarte bine pentru nevăzători. Treceau la Piaţă, veneau, plecau, se opreau la filială, să vadă ce mai e pe-aici. Era accesibil.

- Cât timp am stat la sediul Primăriei, la etajul V, a fost realmente dificil. Multora le era frică de lift – care mergea, de altfel, când avea el chef. Oamenii de la ţară nu se urcau în lift pentru nimic în lume! Ajungeau câte un bătrânel sau o bătrânică de 80 de ani care urcau scările pe jos, te apuca mila… Acolo nu era vorba de trecere, pentru că nu „trecea” nimeni pe la etajul V. Veneau numai dacă aveau o problemă absolut stringentă. A fost o perioadă în care oamenii s-au mai îndepărtat, de aceea e importantă revenirea „pe pământ”. Şi pentru noi e altfel. Deschizi uşa şi eşti „pe sol”. Mai vezi nişte copaci, mai vezi oameni… Te simţi altfel.

- Aşa e. E o mare realizare. Iar despre calitatea lucrărilor, numai cuvinte de laudă pentru Primărie.

- Fiindcă aţi pomenit de Primărie, spuneţi-mi ceva despre colaborarea cu „organele de partid şi de stat” de pe timpuri, pentru că am impresia că a funcţionat destul de bine, din moment ce eraţi în măsură să interveniţi pentru ca nevăzătorii să primească apartamente, butelii… Nu ştiu, ce se mai dădea? Ce puteaţi obţine pentru oameni?

- Problema socială era foarte bine structurată. Chiar dacă era greu, noi am reuşit. De exemplu, noi am fost singura filială din ţară care aveam repartiţie, prin filială, de apartamente noi! În toată ţara se dădeau la locul de muncă. Prin cooperativă, la spitale, unde erau mai mulţi maseuri. Iar noi aveam repartiţie de apartamente din fondul locativ de stat, pe care le distribuiam la nevăzători. La un moment dat începuse să le aleagă! Că nu le mai plăcea… Am mutat de multe ori…

- Deci erau pe alese!

- Da! Şi care rămâneau, le dădeam înapoi la Fondul locativ. Sau, în ultimii ani, colaboram cu Cooperativa, că ei erau în mare lipsă şi le dădeam lor. Ne dădeau câte 3 – 4 apartamente noi pe an… Şi tot timpul am avut înţelegere, ne dădeau la nivele accesibile, I – II. Rar ne dădeau mai sus. La parter refuzam, fiindcă era dificil pentru nevăzători.

- Cu cine ţineaţi legătura?

- Cu Primăria, cu Consiliul Popular. Cu primarul am colaborat destul de bine. Eu, cel puţin, când am intrat aici, am colaborat cu primarul Cojocaru, Dumnezeu să-l odihnească. Chiar a fost corect cu noi. Erau probleme pentru care am apelat la Consiliul Judeţean, care ne-a ajutat foarte mult. De exemplu, cu instalarea de telefoane. Era vicepreşedintele Ureche, care apoi a fost director la Poştă, la telefoane…

- Şi apoi parlamentar, senator.

- A fost o bucată, acum nu mai e…

- Acum e pensionar…

- Da. Dar la timpul acela, era foarte mare problemă cu instalarea de telefoane. Şi ne-a ajutat foarte mult…

- Am văzut un caiet la domnul Marcel (n. red. Secretarul filialei, Marcel Culincă), în care scria ce cereau oamenii când veneau în audienţă… Cărbune… Erau fel şi fel de probleme…

- Din păcate, probleme sociale. Cu buteliile, la fel. Acum nu mai ai nevoie, că e gaz, dar atunci nu era. Şi nu puteai să iei din magazin, trebuia repartiţie. Şi alea se dădeau cu aprobare de la partid, prin Direcţia Comercială.

- Cine avea două butelii, era om bogat…

- Ooooh… Găseam şi-aici soluţii… „Dom’le, sunt doi nevăzători în casă, au copii”… În ultimii ani am avut probleme cu umplerea buteliilor. Se dădeau tichete. Mulţi nu ştiu despre ce era vorba. Dar am avut probleme serioase, când era câte-o criză teribilă. Şi-am făcut la sediul filialei un centru de schimbat butelii. Ne aduceau o dată pe lună, venea maşina, noi făceam tabele şi schimbam buteliile la oameni, ca să nu rabde. În mediul rural erau probleme cu combustibilul. La noi, fiind în zona Prutului, era o treabă deosebit de grea. Mergeam pe la Direcţia Comercială, pe la „Judeţeana de partid” şi obţineam repartiţie de lemne, pe care nu le puteai cumpăra dacă nu aveai repartiţie. Cât se dădea, un metru cub – doi şi duceam la oameni… Era un centru foarte bine organizat, la Ungureni. Şi obţineam ciucălăi. Şi se ducea omul şi mai vorbea cu cei de-acolo: „lasă-i, măi, şi mai cu grăunţe”… Şi se ducea acasă…

- Mai dădea şi la porc!

- Aşa era. Dintr-o maşină, mai scotea şi câţiva saci de grăunţe. Asta era soluţie. Dar pentru asta trebuia să umblăm. Ne programa în audienţe, din timp. Nu băteam la uşă şi gata! În ultimii ani, înainte de Revoluţie, ne-a ajutat foarte mult un secretar pe probleme economice, un tânăr, Boştină.

- Am auzit numai de bine despre el…

- Foarte mult ne-a ajutat, în special cu cartonul. Până în ’90, am avut şi judeţul Suceava. Şi era treabă, de la Broşteni până la Mitoc! Iar deplasarea, tren şi autobuz! Atâta! Unde era, pe-atunci, să te poţi sui în maşină să rezolvi o problemă… Stăteam prin gări, dar ce să mai vorbesc… Dar am făcut-o! Spuneam că am fost nevoit să vin eu în 1986…

- Ştiaţi ce vă aşteaptă!

- Nu ştiam… Dar eu aveam un loc foarte bun de muncă. Eram la Secţia de cartonaj, aveam o poziţie foarte bună, câştigam foarte bine. Eu aici am venit aproape la jumătate din salariul pe care îl câştigam acolo. Câţi oameni ar fi făcut treaba asta? Dar am făcut-o, nu m-a obligat cineva. M-am gândit, am socotit… Aşa era conjunctura atunci. Nu se puteau face alegeri, era 1986. Şi dacă nu veneam eu, că nu prea erau amatori, era varianta să se mute la Suceava filiala.

- Şi-atunci aţi pus piciorul în prag.

- Dintr-un fel de patriotism local… Am zis: lasă-i încolo de bani… Şi am venit! Mi-a fost foarte greu. Ştiam ce am de făcut, dar eram strunit. Nu puteai să mişti nimic în front, fără ce-ţi dădea voie „toarşu partid”. De exemplu, dădeam un spectacol cu formaţiile artistice. Nu puteam să trimitem echipa undeva la un concurs până nu venea de la Comitetul de cultură şi educaţie socialistă, Dragă Doamne, să vizioneze… Să pună el ştampila pe-o hârtie că spectacolul e bun de dus… La cei tineri dacă le spui, n-au cum să priceapă lucrurile astea. Şi-aşa am trăit. A trebuit să respectăm şi legea, dar să facem şi treabă. Pe de altă parte, lucrurile era bune, într-un fel. Era ordine. Veneau tineri, cu greutăţi, cu necazuri, cu rugăminţi, dar îi angajam până la urmă. Şi aici la Botoşani am găsit multă înţelegere, şi la Rădăuţi aveam o secţie, unde se angajau foarte mulţi, la Suceava. În ultimii ani am înfiinţat o secţie de ambalaje, la care am contribuit şi eu foarte mult, ca să mai putem angaja din zonă. Să nu ducem băieţii din Fălticeni, să-i angajăm la Rădăuţi sau la Suceava.

- Domnule Bunduc, în ultima vreme se tot aud tot felul de minuni, cu Legea Asistenţei Sociale, că se va umbla la indemnizaţie… Credeţi că dacă la un moment dat, de undeva de sus, se va strânge şurubul financiar prea tare, s-ar putea ca această asociaţie să nu mai existe?

- Categoric nu. Poate va fi mai mică, poate se va restructura, poate se va organiza pe alte structuri, dar asociaţia va exista, trebuie să existe. Pur şi simplu pentru a te întâlni, dar se pot găsi numeroase soluţii culturale ca să te lege. În ce priveşte partea socială, eu nu sunt nici pesimist nici optimist, am încercat să fiu tot timpul realist. Eu cred că totuşi, o să mai lase şi ceva, doar n-o să ne ieie totul. Dar este o problemă la ora asta cu politica de reducere a cheltuielilor pe acest segment social. Păi asociaţia asta are peste o sută de mii, să zicem, de nevăzători, în toată ţara. Până la Revoluţie erau, în toată ţara, în jur de 15 – 16 mii. Şi era o asociaţie bine organizată, puternică, aveam de toate…

- Deci chiar dacă va scădea numărul membrilor, tot va rămâne o structură important.

- 20 de mii dacă rămân… Care-i problema? Vor rămâne cei care sunt mai implicaţi… Şi acum sunt numeroase zone în ţară, unde nevăzătorii n-au treabă cu asociaţia.

- Îşi văd de viaţa lor…

- Sigur că da. Se duc la Direcţiile astea, de-acolo îşi iau foi de drum şi nu au treabă cu asociaţia, cu activităţile… Dar un nucleu va rămâne, categoric.

- Eu lucrez la filiala asta de patru ani. Am descoperit o serie de activităţi ce ţin deja de clasic, pe care am încercat să le mai diversific. Ce credeţi că ar mai trebui făcut? Aseară, de exemplu, am început cursuri de dans, cu instructor specializat, au venit şi adulţi şi copii. Mă uitam la feţele dansatorilor, erau realmente încântaţi pentru că era altceva. I-a învăţat pasul de horă: stânga unu, dreapta doi! Erau chiar încântaţi. Sugeraţi dumneavoastră, aţi lucrat atâţia ani aici, ce am mai putea face?

- Asta e o treabă bună, pentru că omul trebuie să ştie să danseze. În anumite situaţii, e într-o anume societate şi mulţi chiar nu ştiu să danseze. Şi te trage unul de pe scaun…

- Şi n-ai încotro!

- Cel care are un rest de vedere, se uită şi el la celălalt şi dă din mâini şi din picioare. Dar pentru un nevăzător complet, e foarte greu… Ar mai fi cercurile de lectură, dar nu ca pe vremuri…. Staţi de vorbă despre o carte, apoi le-o daţi pe CD-uri…

- Apropo de discutat despre o carte… Uitaţi cum face domnul Ghiţă Butuc. Întreabă: „ce cărţi a luat domnul Bunduc, că le vreau şi eu”…

- Domnul Butuc la ora asta este al doilea membru vechi al filialei, dintre cei care mai sunt în viaţă. Primul este Gică Popa. După aia, am socotit eu într-o zi, aş fi eu. Restul care au fost începuturi au dispărut. Ceilalţi de care am mai zis, sunt veniţi mult mai târziu. Butuc… Chiar mă bucur că şi-a găsit o astfel de ocupaţie…

- Aproape întotdeauna când vorbeşti cu el, ascultă o carte…Se aude în fundal…

- El chiar dacă n-o ascultă, de mers, merge. El vorbeşte la telefon şi aia merge înainte. Întreb: Da’ tu nu urmăreşti acţiunea? Ba da, dar… Dar faptul că o face este lăudabil.

- Aş mai avea o curiozitate. Aţi avut un singur copil…

- Da, o fată.

- V-a fost greu s-o creşteţi?

- Faptul că soţia a avut un rest de vedere, a contat. Dar a fost greu fiindcă aveam acelaşi loc de muncă şi lucram câte 10-12 ore. Din punctul acesta de vedere ne-a fost greu. La început ne-au ajutat părinţii. Dar era greu cu dusul la grădiniţă, noi trebuia să mergem la muncă… Mi-a venit greu şi când a început şcoala. Eu, cel puţin teoretic, o puteam ajuta, dar cu scrisul, cu desenatul şi a trebuit să găsim soluţii… Dar ne-am descurcat. Eu ca eu, dar au fost familii care aveau câte 3 – 4 copii şi erau toţi la şcoală, iar părinţii aveau acelaşi loc de muncă. Familia Boros, Ioan Todeancă, chiar Aurel Surugiu…

- Familia Mureş…

- Exact. Doi nevăzători total, şi au crescut doi copii, sănătoşi, cuminţi.

- A existat un moment în care a început fata să vă ajute? Probabil când a ajuns la o anumită vârstă, s-au inversat lucrurile…

- Da, m-a ajutat şi mă ajută. Eu o ajut cu partea materială, cât pot, deşi au şi ei, Doamne ajută, dar pe partea cealaltă, sigur că da, vine şi mă ajută. În primul rând în gospodărie, îmi citeşte ce trebuie… E vorba de făcut curăţenie…

- Îşi ajută mama…

- Fără discuţie. Şi vine, măcar o dată pe săptămână. Dă cu aspiratorul. Asta mai facem şi noi, dar nu mai putem sta aplecaţi… Şi alte treburi…

- Vă petreceţi şi concedii împreună, nu?

- Da. Vara asta am fost la Slănic câteva zile. Anul trecut am fost la mare, dar nu mai am curaj…

- Deşi sunteţi un foarte bun înotător. V-am văzut singur la un moment dat în mare, în larg…

- Da, îmi place. Apa îmi place. La Slănic nu era aglomerat deloc şi numai în piscină am stat. Copii mă ajută, şi ginerele… Nepotul mai puţin, că el e tare ocupat cu şcoala, cu calculatoare, cu Internet… Noi suntem o familie normală, zic eu şi ne ajutăm.

- Aş vrea să mai punctez un lucru. Printre nevăzători sunt mulţi oameni cu un coeficient de inteligenţă foarte bine pus la punct şi cu o memorie impecabilă. E un lucru pe care restul lumii nu-l prea ştie. În momentul în care vezi, atenţia ţi se dispersează şi poate că nici nu te concentrezi suficient. Poate că absenţa vederii dezvoltă alte simţuri, ascute mintea…

- Sigur că da, este şi asta o explicaţie. Pentru că nefolosind un simţ, celelalte se dezvoltă, mai bine, ca să poţi compensa, înlocui cât de cât. În ce priveşte memoria, majoritatea nevăzătorilor sunt normali, până la urmă.

- Dar am văzut şi peste medie…

- Nu spun o noutate, dar una e inteligenţa, alta e instruirea omului. Cei care au trecut prin şcoli, au şansa să fie mai instruiţi. Alţii au memorie şi pot rezolva multe…

- V-am văzut, nu o dată la concursuri răspunzând impecabil. Nu exista întrebare la care să nu ştiţi răspunsul. Parcă totul era fixat într-un sertăraş al memoriei…

- Eu am avut o memorie bună şi acum mă străduiesc… Dar să nu vorbesc numai de mine… Aurel Surugiu, Todeancă Ion, memorii adevărate, sclipitoare… Cred c-o să mai încerc un concurs, ca să văd cât mă mai ţin curelele… Mi-a plăcut să memorez… Învăţam foarte uşor… N-am ajuns şansa să ajung la Cluj… Pe mine m-au dus, un copil de 11 ani, la şcoala profesională din Bucureşti… Tot nişte activişti din administraţie, care habar n-aveau de nimic… Era noiembrie, începuse şcoala… Directorul mi-a zis: „Stai măi băiete, aici…” Nu m-a mai trimis la şcoala generală de la Cluj, unde se făcea şcoală de-adevăratelea. Eu făcusem două clase în sat, dar dacă după aceea am orbit, m-au dus la şcoala aceea şi-acolo am rămas. Până la Crăciun deja citeam în Braille. Am învăţat în 2 -3 săptămâni. De-aceea m-am angajat eu la 15 ani şi jumătate. Făcusem 5 ani de şcoală profesională, că aşa era atunci. Am venit la Botoşani şi m-am angajat. Am dat de bănuţi, de gagici, de-o bericică şi nu m-am mai preocupat de învăţat. Dacă mă duceam la Cluj, să fac şcoala organizat: generală, liceu, apoi erau posibilităţi de mers la facultate, nu erau restricţii…

- Aveţi vreun regret că nu aţi făcut studii superioare?

- Am avut, cândva. Prin anii ’70, erau probleme cu lucrul, mă gândeam: „de ce nu m-am dus?...”. Dar eram copil, de unde să ştiu. Sau tata să ştie, om de la ţară… El a primit aprobare acasă, la Bucureşti. La Bucureşti m-am dus! Şi aici când eram, una din sarcini era de depistare şi de orientare a copiilor către învăţământul special. Între timp, lucrurile s-au schimbat mult. Atunci asociaţia – în’57 – 58 – ’59 – era la început, la ţară cine ştia… Atunci…

- Cum se nimerea!

- Erau în acea vreme prevederile sociale, la nivel de raion. Un moşulică, cine era, a scris pe dosar Bucureşti, că ştia că acolo este şcoală de nevăzători, de orbi, şi cu asta basta! Ani în şir am avut regrete. Apoi, am început să câştig foarte bine. Puteam să fac liceul seral aici, dar m-am gândit: „Da’ pentru ce?”. Făcuse de la noi unul, Aurel Surugiu. Dar nu i-a ajutat la nimic, dacă nu s-a dus mai departe. Tot la cooperativă a lucrat. Ca nevăzător, ca orb total, Aurel Surugiu a făcut liceul la Laurian, la seral. Şi a terminat printre primii. A mai făcut aşa, Gică Popa, dar el folosea metode normale, scrisul, cititul…

- S-a descurcat altfel…

- Da. Dar Aurel Surugiu a făcut cu Braille, cu picht-ul, cu plăcuţa. Dădea teze, le dicta altuia, care le sigila. Mai venea câteodată aici un profesor, ca să-i citească domnul preşedinte Bursuc, să vadă dacă n-a scris altceva… Revenind la mine, după ce m-am realizat cu casă, mi-am cumpărat apartament, mi l-am pus la punct, câştigam bine la cooperativă, mi-am făcut familie, apoi am început să lucrez aici, pe linie de asociaţie. Nu ca voluntar, am început să răspund de nişte treburi, şi era muncă aici. Stăteam câteodată o săptămână la Rădăuţi, la Vatra Dornei, la Suceava… Erau probleme şi la ţară, reclamaţii, plângeri… Apuci la un moment dat a te obişnui şi nu mai regreţi. Mi-am făcut socotelile şi…

- Sunteţi mulţumit de viaţa dumneavoastră?

- Da. M-am obişnuit cu situaţia de nevăzător. Greu, dar m-am obişnuit. Material, nu mă plâng niciodată. N-am huzurit, dar nici n-am dus lipsă. Strictul necesar, tot timpul l-am avut. Şi chiar sunt mulţumit.

- Credeţi că este important pentru un nevăzător sută la sută, cum spuneţi dumneavoastră, să reuşească să-şi accepte condiţia?Poate că sunt unii pe care îi apucă depresiile, care poate şi-ar dori altceva… În momentul în care te împaci cu tine însuţi, cred că poţi merge mai uşor mai departe…

- Sigur că da. Dar mă întorc înapoi şi spun: trăind într-un mediu specific, alături de oameni care se pricep în această problemă, peste necazurile acestea treci mai uşor. Atunci când eşti într-un colectiv, e altceva… Dau un exemplu… Am avut aici un cetăţean, care a murit demult. Îl chema Curecheru Dumitru. Nevăzător. Avea şi ceva probleme, după un accident la cap. A trecut prin şcoală cum a trecut… Nu se descurca el prea grozav. Lucra cu noi, la perii… Se făceau cercuri de lectură acolo, la locul de muncă, fiindcă era mai linişte… Discutam, glumeam… În 2 – 3 ani, omul acesta a fost reintegrat total. S-a căsătorit, şi-a făcut familie, copii, casă… N-aveţi de unde să ştiţi, dar mai demult, era un fel de azil la Dumbrăveni – Sibiu, unde se duceau cei care nu puteau să facă faţă în câmpul muncii. Nu doar nevăzători. Erau din aceştia. Omul de care vă spuneam a stat vreo doi ani cu foile de drum din şcoală în buzunar. Spunea: „Să am, dacă mă trimite de-aici, cu ce mă duce la Dumbrăveni”. Şi noi râdeam de el… În sensul bun, glumeam cu el… Asta vreau să spun. Colectivul a făcut din el un om absolut normal.

- Auzisem despre Costel Chiriac, care devenise nevăzător la o anumită vârstă, că îi era frică să se aşeze pe scaun, în primă fază. Un lucru elementar…

- E cu totul altă problemă la el. A fost sănătos, văzător, şi a orbit aproape brusc, într-un timp foarte scurt. Ei se numesc tardivi… În momentul în care îţi pierzi vederea când eşti major, ai şi o situaţie, e o problemă foarte serioasă. În timp, mulţi au clacat. Depinde de fire, de mediu… Pe Costel Chiriac îl cunosc şi este absolut integrat, dar categoric i-a fost greu.

- Participă la concursuri, merge în concedii…

- Este un om absolut normal. Cu atât mai mult este de lăudat, pentru că a venit dintr-o categorie mai grea. Una e să fii de copil…Treci mai uşor peste necaz, vorbesc de handicap… Şi alta să rămâi dintr-o dată aşa… Alta e să pierzi vederea în timp, câte-un pic, câte-un pic… Te obişnuieşti mai uşor. Dar este un caz, l-aţi semnalat corect.

- V-am spus mai devreme că nu prea vin tineri la filială. Din fericire, avem un grup de copii cu care lucrăm de câţiva ani. Eu ştiu, de la 7 ani la 14 ani, care participă la activităţi, au cântat cu taraful, vin la concursuri adresate grupei lor de vârstă. Nu vin tinerii, dar aceşti copii vor creşte şi poate sunt un fel de schimb de mâine. Ce i-aţi sfătui, având în vedere experienţa dumneavoastră de viaţă?

- Cred că este o soluţie şi asta, când e vorba de „ziua de mâine”. Dacă în şcoli nu, la locuri de muncă nu prea… Asta spuneam mai înainte, filiala o să-şi găsească oricând rostul, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie găsit ceva care să le placă, să le stârnească interesul. Dacă e ceva împotriva voinţei lor, îşi cam văd ei de treaba lor. Şi relaţia cu părinţii are un rol mare în treaba asta. Dacă şi părinţii înţeleg lucrul acesta, e grozav. Mai ales cu cei ce sunt, cum spun eu, nevăzători total. Sfatul meu e să vină să discute, să se joace. În ce priveşte numărul lor, îmi doresc să fie cât mai puţini sau deloc. Dar ei vor fi, vor apărea. Pentru că boli mai sunt încă pe pământ, pot apărea, Ferească Dumnezeu, accidente…

- Există un duşman, care nu era pe vremuri: calculatorul. Stau de mici la calculator şi se deteriorează vederea în pas accelerat.

- Nu doar vederea, ci şi modul lor de a gândi. Eu sunt conştient de valoarea calculatorului, de valoarea lucrurilor moderne, dar ce-i prea mult strică. Îi face nişte introvertiţi, creează dependenţă… Şi e o viaţă parcă artificială, de eprubetă. Nu-i o viaţă de aia normală, firească… E foarte bine e că fac nişte dansuri, ceva muzică, o excursie… Să-i puneţi când îi duceţi undeva să facă ei între ei nişte alergături, nişte trânte, pe iarbă… Sau să culeagă dintr-un copac nişte măceşe…

- Legat de calculator, le-am spus odată unor rockeri – mari specialişti într-ale calculatorului – şi cu care pregăteam împreună un festival, că vor face şi copii prin intermediul tastaturii… Doi dintre ei, băiat şi fată, erau prieteni şi mă gândeam că vor avea urmaşi via –Messenger, fiindcă nu ştiau să comunice în viaţa reală. Puteau să facă orice la calculator, dar în momentul în care te întâlneai cu ei în carne şi oase, abia dacă deschideau gura.

- Asta e o tară a lucrurilor ăstora moderne. Ca şi orice medicament, pe care îl ei fără dozare… Şi-atunci, trebuie un echilibru. Ca să încheiem discuţia, care mie personal mi-a făcut mare plăcere…

- Şi mie!

- Asociaţia va exista oricum. Viaţa mea a pornit aproape o dată cu asociaţia. Eu am prins-o de la începuturi, şi cu bune şi cu rele şi cu necazuri… Şi va exista, pe mai departe! În ce priveşte valoarea umană, ea va fi din ce în ce mai bună. Oamenii învaţă, tinerii au atâtea posibilităţi astăzi. Revenind la activitatea de la filiala noastră, vorbim de o filială mică, de-a lungul zecilor de ani, în comparaţie cu altele: Cluj, Iaşi, Bucureşti. Dar noi, în acest colţ de ţară, am făcut activitate şi activitate serioasă. Am avut concursuri naţionale câştigate, nu mai vorbesc de cele muzicale. Au fost concursuri literare, s-au câştigat ani în şir locuri întâi pe ţară. Andrei, Constantin Baciu, Estera, Todeancă, au câştigat locuri întâi pe ţară. Şi eu am fost printre ei, cândva. Când am intrat la alte munci, n-am mai putut participa. La şah, s-au obţinut rezultate foarte bune, finalişti. Nu mai vorbesc de partea socială. Îi auzeam pe alţii în ţară: „Cum, voi aveţi apartamente, nu aveţi ce face cu ele, şi noi nu primim un apartament după zece ani de serviciu?”

- Trebuie să ştii să comunici, să-ţi faci relaţii…

- Şi astăzi activitatea merge pe un drum bun, sănătos. Uşor-uşor, pleacă unii, vin alţii şi se face legătura şi lucrurile trebuie să meargă înainte. Mai ales că sediul acesta este mai mult decât funcţional şi ca poziţie şi ca dotări. Vor veni oamenii.

- Important e să se predea ştafeta de la o generaţie la alta.

- Sunt convins că aşa s-a făcut şi aşa se va face şi de-acum înainte. Iar în ce priveşte aniversarea, că de-aici a pornit discuţia, eu sunt fericit că am prins aceste zile. Nu m-am gândit că o s-aud vreodată de 50 de ani de când e filiala noastră pe-aceste ţinuturi. Dacă Dumnezeu a vrut, a fost. Sigur, aşa cum se spune, trebuie să-l mai ajutăm şi noi un pic pe Dumnezeu… Oboseşte şi dânsul…

- Poate nu e atent la tot ce se-ntâmplă…

- Nici nu poate, probabil, să le facă chiar pe toate… Dar lucrurile sunt mai mult decât în locul lor normal, firesc… Aşa că eu nu doresc decât la membrii noştri să aibă sănătate şi să fie în continuare, poate şi mai mult ataşaţi de această colectivitate, de acest grup, care vrând-nevrând reprezintă miezul existenţei noastre, ca nevăzători.

- Mulţumesc, domnule Bunduc, o viaţă frumoasă pe mai departe şi vă aştept la concursul din primăvară.

- Mulţumesc pentru că mi-aţi dat ocazia să spun câteva cuvinte. A fost, de fapt, o discuţie mai liberă. Dumneavoastră vă urez mult succes în activitate. Aţi făcut nişte lucruri, dacă nu deosebite, dar altfel decât cele care se făceau înainte.

- Asta mi-am şi dorit…

- Şi ţineţi pasul şi cu ceea ce se cere şi asta e un lucru bun. În ce priveşte concursul din primăvară, dacă sunt sănătos, o să-ncerc. Din două motive. Eu ţin foarte mult la autorul acesta, Blăjan. Ion a fost unul din precursorii activităţii orbilor din România. Vreau să văd şi cum mai stau cu memoria, dar simt şi că trebuie să-i aduc un fel de prinos. A fost unul dintre oamenii de valoare ai asociaţiei. Merită să ne mai aducem aminte de câte unul care-a făcut ceva.

(2011, Interviu realizat de Carmen MORARU)

Raport cultural ianuarie - septembrie 2011

* Primul eveniment cultural al anului 2011, organizat de Filiala Asociatiei Nevăzătorilor din Botoşani pe 16 ianuarie, a fost tradiţionalul concurs de recitări din lirica Poetului – nepereche, urmat de concursul de romanţe pe versuri de Eminescu, (iniţiat în 2010). Juriul de ţinută, din care au făcut parte profesor dr. Elena Agachi, profesorul Ludwig Schibinschi şi actorii Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani – Bogdan Horga şi Ovidiu Ivan - a avut o grea misie la Secţiunea „poezie”, la care au fost înscrişi 13 concurenţi. În final, prima poziţie a podiumului a fost ocupată de Estera Colesniuc, urmată de Alexandru Surugiu şi Cezar Vieru (locul II), Paraschiva Seliman şi Costel Chiriac (locul III), Laura Dănilă – menţiune şi Simion Munteanu – menţiune specială. La romanţe, la fel ca şi anul trecut, cel mai talentat a fost considerat Relu Matei, urmat de Steluţa Surugiu şi Alexandru Surugiu. În afara concursului au evoluat şi doi copii. Maria Băcăoanu a cântat melodia „Eminescu”- a regretaţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici, iar Eusebiu Toma a recitat şi a interpretat la fluier „Pe lângă plopii fără soţ”. Cu toţii au primit premii în bani din partea Filialei Nevăzătorilor Botoşani, oferite de preşedintele ei, Tudorel Tupiluş. Evenimentul din 16 ianuarie a mai cuprins un inedit şi extrem de aplaudat moment folk – prezentat de Ludwig Schibinschi şi elevii săi de la Palatul Copiilor, finalul fiind dat de recitări Eminescu de excepţie, în lectura actorilor Bogdan Horga şi Ovidiu Ivan;

* Pe 22 şi 23 ianuarie, Filiala Nevăzătorilor Botoşani a organizat Cupa Unirii la table şi la şah într-o nouă formulă. Pornind de la numărul mare de participanţi, la table au fost instituite două grupe a câte şapte jucători. După partide viu disputate şi întorsături neaşteptate de situaţii, prima grupă a fost câştigată de către Aspazia Pălimaru (pe locul II situându-se Alexandru Surugiu şi Cezar Vieru), iar cea de-a II-a de Constantin Baciu, urmat în clasament de Simion Munteanu şi Ciprian Gheorghiţă. Toţi cei clasaţi pe podium au primit din partea Filialei Nevăzătorilor premii în bani. Învingătorii celor două grupe au jucat o partidă de final, ce a fost câştigată de către Aspazia Pălimaru, ea primind de la preşedintele Filialei, Tudorel Tupiluşi, «Cupa competiţiei». Competiţia şahistică s-a desfăşurat tot pe două grupe, de această dată valorice. În prima grupă au fost patru concurenţi, clasamentul final fiind următorul : Neculai Bunduc – locul I ; Cezar Vieru – locul II şi Neculai Baban - locul III. În cea de-a II-a grupă au fost nouă competitori, pe podium situându-se, în final, Mariana Lupascu, Vasile Surugiu şi Mitică Tiliban. Primii doi clasaţi au jucat între ei pentru a se stabili cine primeşte "Cupa", învingător fiind Neculai Bunduc;

* La finele lunii ianuarie a fost organizată o excursie la Pensiunea «Voronet Residence » din Gura Humorului. Grupul numeros de nevăzători care a optat pentru o ieşire la vreme de iarnă a avut parte de zăpadă, aşa cum se cade să fie într-o lună de mijloc de iarnă. În excursia din acest an, activităţile au cunoscut o schimbare de registru. Prima distracţie a fost înălţarea lui Serioja, om de zăpadă extrem de fotografiat. A urmat o plimbare cu telescaunul, membri ai grupului reuşind chiar şi o plimbare cu «Mocăniţa». Concursurile ce aveau deja tradiţie în astfel de ieşiri au fost înlocuite, al propunerea mea, printr-o şezătoare plină de firesc, la care s-au depănat amintiri şi s-au spus bancuri şi un karaoke care a scos la lumină talente muzicale neştiute anterior;

* În urma câştigării, pentru al doilea an consecutiv a Locului I la secţiunea «Jurnalism» a Concursului «Carmen Sylva» în 2010, Constantin Surugiu a fost premiat pentru reuşita sa şi de către Filiala Nevăzătorilor Botoşani;

* În debutul lunii martie, am depus un nou proiect spre finanţare la Primăria Botoşani, cu titulatura «50 de ani de viaţă în penumbră pentru nevăzătorii botoşăneni». Din cei 8700 RON pe care i-am solicitat pentru activităţile culturale ne-au fost aprobaţi 5000 RON, fiind vorba, practic, de al patrulea proiect ce primeşte finanţare din 2008 până în prezent. Printre activităţile pentru care am solicitat sprijin financiar din partea municipalităţii figurează: editarea, în formulă tipărită şi audio, a unei istorii a filialei, pe care o voi scrie in perioada următoare; organizarea de cursuri de dans pentru copii şi pentru adulţii nevăzători; susţinerea de spectacole ale tarafului «Entuziaştii» la Botoşani, Suceava şi Rădăuţi (localităţi ce, pe vremuri, făceau parte din aceeaşi filială); precum şi organizarea unui concurs ce va avea drept tematică istoria oraşului Botoşani (între o echipă de nevăzători, una de liceeni şi una de deţinuţi);

* În acest an, Ziua de «8 martie» a fost celebrată pe parcursul unei perioade ceva mai extinse, răstimp în care femeile cu probleme de vedere din filiala din Botoşani a Asociaţiei Nevăzătorilor au fost implicate în evenimente culturale, sportive, dar şi de factură umanitară. Primul dintre ele a prins viaţă pe 5 martie, zi în care Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport Botoşani a organizat, în colaborare cu nevăzătorii botoşăneni, cea de-a doua ediţie a unei cupe feminine la şah, precum şi o competiţie pentru cei mai buni şahişti nevăzători. În prima competiţie s-au înscris opt doamne, clasamentul final consfinţind victoria Marianei Lupaşcu, urmată pe podium de Silvia Tupiluşi şi Elvira Vieru. La masculin, cel mai bun s-a dovedit Cezar Vieru, o prestaţie foarte bună având şi Constantin Surugiu, ce a învins în cea de-a doua grupă valorică. Pe 6 martie cele mai frumoase nevăzătoare au concurat pentru titlul de „Miss”, ce a fost câştigat pentru al doilea an consecutiv de Ioana Mangâr, ce va reprezenta filiala în finala de la Brăila. O iniţiativă locală, intitulată „Miss Primăvara”, a fost cel mai nimerit prilej pentru cinci doamne să demonstreze că „frumuseţea n-are vârstă”. Estera Colesniuc a dat dovadă de un real talent actoricesc interpretând rolul Luluţei din piesa lui Alecsandri, Eugenia Eremeciuc a avut mult umor pe „catwalk”, în timp ce Steluţa Surugiu, Silvia Tupiluşi şi Valentina Surugiu şi-au demonstrat talentul de soliste şi dansatoare. Un succes teribil a avut Alexandru Surugiu, ce a jucat extrem de convingător şi în travesti rolul „Alexandrei din Republica Moldova” – adevărată „Miss” înafara concursului. Registrul evenimentelor a fost schimbat pe 8 martie, când reprezentante ale Comisiei de femei au oferit flori nevăzătoarelor de vârsta a treia, ce nu au mai ieşit demult în lume, din cauza problemelor de sănătate ce se tot adună;

* Pe 19 martie au fost organizate fazele pe filială a Concursurilor «Prietenii cărţii braille» şi «Lectură corectă şi rapidă în braille». La primul concurs s-au înscris trei concurenţi, primul loc fiind ocupat de Constantin Surugiu, cu 125 de puncte din 150 posibile, el calificându-se, astfel, pentru faza zonală a competiţiei, organizată la Cluj. La Concursul «Lectură corectă şi rapidă în braille» au fost două concurente. Pe primul loc s-a clasat Paraschiva Seliman, iar pe locul II Anişoara Văcălie;

* Pe 27 martie, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” în parteneriat cu Asociaţia Nevăzătorilor Botoşani şi Teatrul „Mihai Eminescu” Botoşani a organizat în Amfiteatrul Laurenţiu Ulici din cadrul Bibliotecii Naţionale de Poezie manifestarea culturală cu titlul „Muzeul – vector al valorilor către toate categoriile sociale”. Din partea filialei, de organizare s-a ocupat, în principal, Alexandru Surugiu. Evenimentului i-au conferit diversitate dizertaţia susţinută de muzeograful Maria M. Cassian, montajele literare puse în scenă de elevi ai şcolilor din Cătămărăşti Deal şi Vale şi momentul poetic creat de actriţa Petronela Chiribuţă. Membrii filialei botoşănene a nevăzătorilor au avut rezervat un spaţiu amplu în cadrul evenimentului. Despre asociaţie şi reuşitele ei a vorbit preşedintele filialei, Tudorel Tupiluşi, discurs completat prin prezentarea, de către autor, a cărţii de reportaje şi interviuri «Preţul izbânzii» scrisă de Constantin Surugiu. Sub titulatura « Lumina din suflet» a prins viaţă, în continuare, un program artistic oferit de membrii Asociaţiei Nevăzătorilor din Botoşani. Au recitat Estera Colesniuc, Laura Dănilă, Alexandru Surugiu, Cezar Vieru, Paraschiva Seliman şi Nicoleta Terciu, interpreţi muzicali fiind Steluţa Surugiu, Maria Băcăuanu şi Relu Matei. Emoţionante au fost şi momentele în care nevăzătorii botoşăneni au putut atinge obiecte originale din patrimoniul Memorialului Ipoteşti (masca mortuară a poetului, linguriţa pentru împărtăşanie, un sfeşnic din argint). Materiale informative ale evenimentului au fost şi «în negru», dar şi «în braille», mulţumită colaborării dintre Maria Cassian şi Alexandru Surugiu;

* Pe 2 aprilie a fost organizat, la iniţiativa Esterei Colesniuc, Concursul religios cu tema „Epistola lui Pavel către romani”, la eveniment fiind prezent şi pastorul Dan Popovici. Pe primul loc s-a clasat Radu Foca, el fiind urmat de Vasile Surugiu şi Simion Munteanu;

* La faza zonală a Concursurilor „Prietenii cărţii braille” şi „Lectură corectă şi rapidă în braille”, organizată la Cluj, filiala noastră a fost reprezentată de Constantin Surugiu şi Paraschiva Seliman. Concurenta de la „Lectură corectă şi rapidă în braille”, Paraschiva Seliman, s-a clasat pe locul întâi şi s-a calificat în finală;

* În finala Concursului „Lectură corectă şi rapidă în braille”, organizată la Buziaş, Paraschiva Seliman s-a clasat pe locul IV;

* A doua competiţie din acest an organizată în colaborare cu Direcţia pentru Sport Botoşani a fost cea de table, ce s-a bucurat de o participare numeroasă. Au fost constituite două grupe, ce au fost câştigate de Costel Chiriac şi de Radu Foca. În urma „meciului” dintre cei doi, învingător a fost Radu Foca;

* În luna mai, tot în parteneriat cu Direcţia pentru sport, a fost organizată o competiţie de atletism pe stadionul Liceului Sportiv Botoşani. La masculin, la B1, învingător a fost Vasile Surugiu, la greutate, disc şi suliţă. La B2 masculin, prima poziţie de pe podium a fost ocupată de Tudorel Tupiluşi, la disc şi la suliţă şi de Cezar Vieru, la greutate. În grupa feminină, Silvia Tupiluşi s-a clasat pe primul loc la greutate şi disc, iar Gabriela Madon a fost cea mai bună la suliţă;

* În primăvară, am acordat sprijin pentru un membru al filialei, Radu Foca, în culegerea şi corectura unor poezii religioase, menite să apară într-un volum de poezii;

* Pe 14 mai, s-a organizat faza pe filială a Concursului naţional de şah pentru nevăzători, arbitrată de Cezar Vieru. Pe primul loc s-a clasat Neculai Bunduc, urmat de Tudorel Tupiluşi şi Mariana Lupaşcu. Domnul Bunduc a renunţat la participarea la finală, din motive de sănătate, context în care filiala i-a avut drept reprezentanţi la faza finală pe Tudorel Tupiluşi şi pe Cezar Vieru;

* În luna mai, au început repetiţiile cu taraful filialei, în vederea participării la Concursului naţional de interpretare pentru artiştii nevăzători. În acest sens, s-a apelat la alt dirijor decât cel cu care am lucrat până acum, care a renunţat şi el ulterior, din motive de sănătate. Întrucât şi membrii ai tarafului aveau probleme de acelaşi gen, s-a optat pentru o formulă restrânsă, cei ce au făcut repetiţii şi au reprezentat filiala fiind Steluţa Surugiu – folclor, Alexandru Surugiu – romanţe şi Constantin Surugiu – vioară;

* La finele lunii mai şi începutul lunii iunie, Preşedintele Filialei Nevăzătorilor Botoşani, Tudorel Tupiluşi, în calitatea sa de vicepreşedinte ANR pe probleme sportive, a fost şeful delegaţiei sportive ce a reprezentat România la Campionatul Mondial de popice pentru nevăzători de la Sarajevo, din Bosnia Herzegovina;

* La Baia Mare, la finele lunii iunie, a avut loc finala Concursului naţional de interpretare pentru artiştii nevăzători, secţiunile folclor şi romanţe. Primul loc la vioară, secţiunea instrumente cu coarde, a fost ocupat de Constantin Surugiu, membru al Filialei nevăzătorilor Botoşani. El a reeditat această performanţă pentru al treilea an consecutiv. În competiţie au mai evoluat Alexandru Surugiu, la romanţe şi acompaniament la acordeon şi Steluţa Surgiu, la folclor;

* Odată cu mutarea din sediul aflat la Incubatorul de afaceri în sediul actual, s-a făcut inventarul cărţilor în braille, precum şi o analiză comparată a inventarului cărţilor pe casete şi a celor pe CD-uri. Cărţile braille ce erau degradate, precum şi casetele audio cu titluri ce se regăseau şi pe CD-uri au fost casate şi donate Filialei Nevăzătorilor Iaşi. Tot atunci, Filiala Nevăzătorilor Botoşani a donat 240 de cărţi bibliotecii Şcolii din satul Năstase, comuna Mihălăşeni. Preşedintele filialei, Tudorel Tupiluş, a dus cărţile pentru cei 50 de copii ce învaţă în satul din vecinătatea Prutului, considerând că le sunt mai utile lor, decât nevăzătorilor, ce citesc în Braille. Directorul coordonator, prof. Marinela Sava, a fost impresionată de gestul făcut. Ineditul donaţiei a fost dat de faptul că la procesul de „predare – primire” au fost de faţă şi viitorii mici cititori;

* La finele lunii iulie şi în debutul lunii august, un grup de 35 de nevăzători şi prietenii lor şi-au petrecut concediul la Pensiunea „Panorama Elcomex” din staţiunea Tuşnad, judeţul Harghita. În cele şapte zile, s-au făcut numeroase excursii în împrejurimile staţiunii, dar şi una „la mare distanţă”, în Făgăraş şi la Bâlea Lac. Au fost, ca de obicei, seri muzicale terminate cu hore. Un concurs inedit a fost cel de table, în care au jucat nevăzători, dar şi angajaţi ai filialei, precum şi oaspeţi. În marea majoritate a cazurilor, au câştigat nevăzătorii, în final, cel mai bun dovedindu-se Alexandru Surugiu. Premiile au fost acordate de preşedintele filialei, Tudorel Tupiluşi;

* Timp de o săptămână, în luna august, staţiunea Moneasa din judeţul Arad a fost gazda semifinalei Campionatului naţional de şah pentru nevăzători. În competiţie au intrat 44 de şahişti nevăzători, din toate filialele din ţară. Competiţia fost câştigată de Dorina Florea, din Bucureşti, cu 6,5 puncte. Filiala Nevăzătorilor Botoşani a fost reprezentată de Cezar Vieru, ce a acumulat 6 puncte şi de Tudorel Tupiluş, ce a finalizat concursul cu 4,5 puncte. Cezar Vieru, clasat pe locul 8 în semifinală, s-a calificat pentru finala ce va avea loc în luna noiembrie, la Sinaia;

* Pe 2 septembrie, stadionul din Copou - Iaşi a găzduit finala Campionatului naţional de atletism pentru nevăzători. Iniţiativa reluării competiţiei, după 5 ani de pauză, îi aparţine lui Tudorel Tupiluşi, vicepreşedinte pe probleme sportive al Asociaţiei nevăzătorilor din România. Evenimentul a fost organizat, în parteneriat, de Filialele nevăzătorilor din Iaşi şi din Botoşani. Cel mai bun rezultat pentru atleţii botoşăneni a fost obţinut de Gabriela Madon, ea învingându-şi competitoarele şi ocupând prima poziţie a podiumului în două probe - la aruncarea greutăţii şi cea a suliţei. Tupiluşi Tudorel s-a clasat pe locul III la aruncarea greutăţii şi în proba de disc, Vasile Surugiu a fost recompensat cu locul III la aruncarea suliţei, iar Petrică Surugiu a ocupat două locuri III la alergări - la 100 de metri şi 200 de metri. O comportare meritorie a avut şi botoşăneanul Cezar Vieru.

La finele trimestrului II şi debutul trimestrului III au fost mai puţine evenimente cultural – sportive decât anii trecuţi, cauza fiind mutarea dintr-un sediu în altul şi absenţa utilităţilor şi a condiţiilor normale de lucru pentru o perioadă. Odată cu mutarea în noul sediu, propun intensificarea activităţilor de socializare şi reînfiinţarea activităţilor de club, după –amiaza.

Voce pentru JAWS în limba română

Programul Koba Speech pune la dispoziţia utilizatorului vocea în limba română Simona, parte a liniei de produse Nuance Vocalizer. Simona este o voce SAPI5 care se integrează perfect cu screen readere (cititoare de ecran) ca JAWS sau NVDA, permiţând citirea informaţiei de pe computer, cu o voce naturală, feminină. Astfel, orice text în limba română va fi redat audio corect, permiţându-vă să citiţi cu uşurinţă o carte, un ziar, să navigaţi pe internet sau să utilizaţi diferite programe pe calculator. Preţul programului este de 180 EURO şi este prezentat pe site în lei, la cursul BNR al zilei. Plata se va face în lei, la cursul BNR din ziua emiterii facturii. În maxim 24 de ore de la plasarea comenzii veţi fi contactat de un reprezentant al S.C. Anjo Web Design S.R.L. pentru a stabili cum doriţi să primiţi produsul: ca fişier care poate fi descărcat de pe serverul Anjo sau pe un CD. Dacă optaţi pentru varianta descărcării de pe server, veţi primi un email care conţine un link către kitul de instalare şi codul de activare în maxim 24 de ore din momentul în care plătiţi preţul produsului prin transfer bancar, mandat poştal, mandat online sau numerar. În cazul în care preferaţi să primiţi kitul şi codul pe un CD, acesta vă va fi trimis prin curier, iar plata se va face la livrare. La cerere, S.C. Anjo Web Design S.R.L. asigură gratuit instalarea şi integrarea cu JAWS, prin VNC, de la distanţă, dacă se doreşte instalarea pe un calculator conectat la internet. Sursa: http://www.magazin-nevazatori.ro N. red. Sugestie pentru Statul român: acordarea unei subvenţii, care să acopere o parte din costul de achiziţie, destul de pipărat.

Muzician rrom, fotograf nevazator

Cand stai de vorba cu Mario Bihari, nu poti sa nu te gandesti la contrastele pe care simpla lui prezenta le pune pe masa: un barbat masiv, cu parul lung prins cu o bentita, ca un luptator de demult, dar care la primele cuvinte si gesturi iti inspira mai degraba blandetea unui intelept bine antrenat in (auto)ironie. Ramas nevazator in urma unui accident din copilarie, n-a reusit numai sa cunoasca lumea prin explorarea simtului sau muzical - e pianist, acordeonist, clarinetist si compozitor -, ci si sa-si "recapete" simbolic vederea, aflandu-se acum la cel de-al doilea proiect de fotografie. Cand isi lasa bastonul la o parte si se apropie de instrumente, iti dai seama ca acestea sunt cele mai bune semne de orientare. A fost campion la atletism si reprezentant al Cehiei la Goallball, cel mai cunoscut sport pentru nevazatori. Mai multe, pe http://www.ziare.com/muzica/stiri-muzica/mario-bihari-muzician-rrom-fotograf-nevazator-1131699

Cât trebuie să munceşti ca să devii un geniu?

Derek Paravicini este autist şi este orb de la vârsta de câteva săptămâni. Acum, la 30 de ani, excepţionalul său talent muzical continuă să se dezvolte! Profesorul Adam Ockenford a lucrat cu Derek încă de la vârsta de patru ani. El a asistat în primul rând la felul în care creierul lui Derek a încercat să dea un sens lumii din jurul său. Fiind nevăzător, acest sens a fost dat de muzică. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, Derek a avut nevoie de multe modele, multă predictibilitate şi de foarte multă repetiţie. Când îl ascultă, oamenii cred că este un talent înnăscut, deoarece este atât de spontan. Dar adevărul este că, în spatele inteligenţei, a spontaneităţii şi a creativităţii, se află mii de ore de muncă extrem de grea. Derek a ajuns însă la un asemenea nivel, încât pentru el este îndeajuns să audă o piesă muzicală o dată sau de două ori ca să fie capabil să o memoreze, să o interpreteze şi chiar să improvizeze în jurul ei. În viziunea lui Adam, talentul extrem al lui Derek s-a născut datorită mediul extrem în care s-a format. Şi pentru a-şi dezvolta această abilitate a trebuit să muncească pe brânci. Sursa: Blog "Gândeşte raţional"

Nevazatoare in varstă de 10 ani, cea mai tanara angajata in Parlamentul European

Alexia Sloane din Cambridge si-a pierdut vederea la varsta de doi ani dupa ce a fost diagnosticata cu o tumoare cerebrala, intr-o vacanta in Franta. In ciuda dizabilitatii ei, la varsta de 10 ani vorbeste fluent engleza, franceza, spaniola si chineza. Acum invata si germana. Alexia a visat sa lucreze ca interpreta in Parlamentul European de la sase ani, cand a mers la Bruxelles pentru a un premiu pe care-l castigase. Acum totul a devenit realitate. De obicei este impusa o varsta pentru a putea lucra la Parlamentul European, aceea de 14 ani, insa reusita Alexiei de a se angaja aici la numai 10 ani a fost ceva uimitor, a declarat mama fetei. Alexia s-a nascut pe 3 iunie 2000 si la varsta de aproape 11 ani are chiar un blog personal, unde parintii o ajuta sa-si posteze creatiile - scrie poezii. De asemenea, isi dezvaluie acolo experientele din calatorii. Sursa: Ananova.com

Fotograful nevăzător

Unii oamenii uimesc prin ambiţia şi determinarea de a-şi depăşi condiţia. Acesta este şi cazul slovenului Evgen Bavcar, în vârstă de 65 de ani, care îşi dedică timpul fotografiei în ciuda faptului că este nevăzător, notează odditycentral.com, citat de evenimentul.ro Înainte de a împlini 12 ani, Bavcar a suferit două accidente grave din cauza cărora a rămas fără vedere. La aproape patru ani de la aceste incidente tragice, slovenul a intrat în contact pentru prima dată cu un aparat de fotografiat. Prima imagine surprinsă de Evgen a fost cu o fată pe care o îndrăgea în perioada adolescenţei. În acel moment, el şi-a dat seama că putea face fotografii chiar dacă era nevăzător. „Fotografiez ce îmi imaginez. Originalele se află în mintea mea. După ce creez o imagine mentală, trec la realizarea unei poze care încearcă să redea cât mai bine lucrurile pe care eu mi le-am închipuit. Imaginile mele sunt foarte fragile, dar deşi nu le-am văzut niciodată, ştiu că ele există”, a povestit Evgen Bavcar. Creaţiile fotografului sloven au fost expuse în numeroase galerii de artă din lume şi chiar au fost incluse în publicaţii de specialitate.

Spectacol pentru bătrânii de la Leorda

Taraful „Entuziaştii” al Filialei Nevăzătorilor Botoşani, dirijat de Valentin Popa, a susţinut în această după amiază un concert la invitaţia directorului Centrului de Asistenţă şi Îngrijire din Leorda, Carmen Şmit. Împreună cu taraful şi soliştii săi, a cântat şi Mărioara Borcan, beneficiară a Centrului de Integrare prin Terapie Ocupationala "Lucie Lecomte", Mihăiţă Enache şi alţi mici solişti. Finalul a aparţinut Trupei „Parol” de la Asociaţia „Arlechin”, care a interpretat două scenete. La spectacol a asistat şi preotul de caritate Mihai Popa.